duminică, 28 noiembrie 2010

Iarna sărăciei

În cafenea e cald si bine... Miroase a cafea proaspătă, a prăjiturele, a ceai si a lămâie... În casele voastre, asijderea... Stau în fata unei cafele aburinde si mă gândesc că uneori nu o apreciez destul. Să ai cafea, să ai unde să o încălzesti, să ai cu ce să o încălzesti, cu ce să o îndulcesti, cu cine să o bei....

Nu pot să nu zbor cu gândul la I. A avut perioade bune în viată. Avea carte de muncă la Steagu'... În plus, cânta pe unde apuca: ba la Casa de Cultură, ba la nunti... Avea o sotie si doi copii. E drept, i se cam urcase la cap si se cam "împrietenise" cu alcoolul.

După Revolutie, însă, si-a pierdut locul de muncă, sotia i-a murit în conditii dubioase, el s-a afundat în alcool, iar copiii i-au ajuns în centre de plasament. A rămas fără locuintă, dormind si trăind printre cartoane, adunându-le si vânzându-le pentru a-si cumpăra mâncarea si băutura de zi cu zi. Apoi, pentru că uneori reusea se ferească de alcool, a fost primit într-un centru pentru persoane fără adăpost. Igiena lui s-a îmbunătătit considerabil, si-a făcut un program... Avea deja "clientii" lui fideli, agenti economici care îi păstrau cartoanele pe care el le aduna cu constiinciozitate în fiecare zi. Noi, cei care trăim în lumea aceasta paralelă, în care mai există locuri de muncă, locuinte etc., nu sesizăm agitatia subterană a oamenilor fără case, nu stim cât de valoroase sunt pentru ei toate cele care se găsesc pe jos, aruncate sau pierdute de noi, nu avem habar că ne-am putea hrăni cu sume care ni se par infime, dar care, pentru ei, sunt averi. Stiti câtă valoare ar avea pentru ei pensiile de care se plâng unii sau salariile pe care noi le catalogăm ca fiind mizere?

Într-un an, omul nostru a căpătat din nou încredere în el. Scria niste texte care emanau durerea omului rămas singur si le publicam într-o revistută. Păstra fiecare număr al revistei ca pe un pasaport spre civilizatie. Apoi a jucat într-o piesă de teatru, piesă care urmărea să atragă atentia societătii asupra fenomenului homeless. Îmi aduc aminte câteva replici: "Fac cruce locului în care mă asez si dorm." sau "nu de urs mă tem, ci de om". A pus suflet si o tratat piesa cu seriozitate... Poate cu prea multă...

Timpul a trecut. Acum câteva zile l-am văzut din nou... Am oprit la trecerea de pietoni, iar el trecea nervos, trăgând după el un cărucior cu cartoane. Era îmbrăcat gros, cu niste haine ponosite... Nu stiu de ce...nu mă bucur deloc de venirea iernii...

P.S.: Stiu eforturile care s-au făcut si se fac de asistentii sociali pentru reintegrarea sa socială... Din păcate, deprinderile personale si dureroasele conditii sociale si economice ale României perpetuează oscilatia omului nostru între instituriile de protectie socială si temporara autosustinere. Am văzut oameni care au reusit, dar el a rămas ca o durere. Si nu e singurul. Criza actuală, gestionată jalnic de guvernanti si asezată pe umerii săracilor, îi va zdrobi pe multi si va sorbi si putinele resurse materiale ale asistentei sociale de până acum.

Îmi beau cafeaua... Nu stiu de ce...e mai amară...

10 comentarii:

  1. Nu inteleg cum de rezista noaptea in ger...nu e singurul...

    RăspundețiȘtergere
  2. În unele orase există centre care-i primesc. Din fericire, la Brasov există unul bine dotat si cu profesionisti buni. Problema este că multi dintre cei fără adăpost sunt consumatori de alcool sau de alte droguri,iar în centre există această regulă că nu au dreptul să intre cei care sunt sub influenta alcoolului.

    RăspundețiȘtergere
  3. Dacă nu respectă regulile, nu pot sta in centru, ceea ce mi se pare corect.

    Sunt unii care aleg să rămână în afara centrului si să nu-si asume nicio regulă. Mă crezi că i-am văzut cum dormeau în locul pentru lumânări? Era o gheretă din tablă, iar ei se încălzeau la lumânare.

    RăspundețiȘtergere
  4. E trist..și multă neputință. Asta mă-nfurie! Și mă supără! Și mă doare faptul că ei ar putea....au nevoie pe lângă voința lor de un impuls...De unde Doamne? Noi ne consumăm voința de pe o zi pe alta. Nu ne mai rămâne putere și pentru alții. Sau o aveam dar nu știm. Nu dorim să știm. Ne e doar bine așa....Ghinionul meu (sau norocul) e că simt...multe...e suficient uneori să trec pe lângă cineva și să-i simt disperarea...asta mă ajută doar pe mine. Pe ei nu. Pentru-că nu fac nimic. Mă strâng ghem și atât. În schimb fericirile nu le simt. Și nu le înțeleg. Însă cei fără adăpost au filosofia lor. E ca și filosofia unei meserii....

    RăspundețiȘtergere
  5. Filosofia lor si o extraordinară putere de supravietuire. Într-o seară am stat alături de doi dintre ei, în ghereta de tablă din fata bisericii, la lumina si căldura unei lumânări. Mă simteam ca în Pateric. Bineînteles, apoi eu am mers acasă si am dormit la căldură.

    RăspundețiȘtergere
  6. Nu, dar am văzut multe astfel de destine.

    RăspundețiȘtergere
  7. Mă tot gândesc că dacă, cumva, destinul ne-ar arunca acolo....cum am gândi? Ce ar mai rămâne din vitejia din noi?

    RăspundețiȘtergere
  8. Noi ne smiorcăim când ni se ia curentul pentru o oră. :))

    RăspundețiȘtergere
  9. povestea "fetitei cu chibrituri" este perpetuum mobile! Din nefericire, pentru umanitate.

    RăspundețiȘtergere