Roşia Morgana

Căutătorii de aur ne vând poveşti frumoase cu şomeri care vor ajunge Feti Frumoşi, cu mineri la patru ace, cu mame fericite şi cu comunităţi reînflorite. În realitate, deja au otrăvit spaţiul public, folosindu-se de disponibilitatea românească spre corupţie şi ne vor otrăvi în continuare, lăsându-ne, în loc de munţi şi de galeriile istorice, cianură lac.

Despre iubire...

Philia, agape și eros... Trei ipostaze ale iubirii... Binecuvântare și poruncă, iubirea se revarsă asupra noastră și ni se dă nouă să o discernem. Dacă philia se întâlnește în camaraderie, în prietenie, între cei care au interese comune, agape în Iubirea lui Dumnezeu și în răsfrângerea ei asupra oamenilor și a acestora între ei, ca iubire frătească, iubire creștină, iar eros rămâne pasiune, dorință, înălțare, întrebarea pe care am auzit-o nerostită este care dintre ele hrănește cel mai bine iubirea conjugală...

Când ne referim la iubire, obișnuiți suntem să ne gândim în primul rând la iubirea dintre bărbat și femeie, adică la îndrăgostire, însoțită de idealizare și ajunsă, în fericite cazuri, la cristalizare, după nelipsite furtuni. Este eros? Este. Negreșit. Dar philia? Dar agape? Nicicând altfel. Împletite, cele trei feluri de iubire  definesc binecuvântarea pe care cei doi o primesc prin taina cununiei. Fiecare familie e sfântă și nimic nu o poate cu adevărat despărți, căci porunca este: "Ceea ce Domnul a unit, omul să nu despartă!" 

Părintele Stăniloaie foarte frumos ne vorbea despre Sfânta Treime, cea întru Iubire Una și despre cum revarsă Ea iubirea asupra familiei creștine. Absorbită și mustind de dragoste, familia radiază iubire și se deschide cu drag și cu binefaceri asupra celorlalți, contribuind, în biserică și în societate, la comuniunea creștină. 

Eros, agape și philia, protejate în sânul familiei creștine, ca daruri ale Iubirii celei de sus, se răsfrâng apoi, ca agape și philia, asupra celorlalți. De aceea, fericită e familia creștină în Biserică și în comunitate, iubită de Dumnezeu și cale spre mântuire.

Sensul relaxării

Astăzi mi-am cumpărat un ventilator... În timp ce îl montam, am pierdut o piulită. Mică, mică... Am căutat-o până la disperare... La un moment dat...am renunțat și am decis să pornesc ventilatorul fără ea. Ce credeti? În momentul următor am găsit-o. Căzuse pe un colțișor al ei și sărise într-o direcție pe care nu reușisem să o intuiesc...

Se întâmplă în viață de multe ori să nu ne iasă cum ne-am dorit și să credem că în zadar ne străduim să facem binele, ori chiar să disperăm și să nu ne mai pese de nimic, bun ori rău... Să facem o pauză și să nu mai credem că totul depinde numai și numai de noi! Ceea ce este important va reveni și nimic bun nu se pierde definitiv.

Suntem salvator de slabi

Cât de vulnerabili putem fi! Cel mai puternic om din lume și cel mai inteligent pot deveni într-o clipă dependenți de alții... E suficient ca un singur vas de sânge să plesnească și toată măreția omului se transformă în smerenie. Ca să nu mai vorbim despre faptul că, puternici crezându-ne într-un domeniu, repede trece totul și, oricum, slabi suntem în altul, căci Domnul a distribuit daruri tuturor cu înțelelepțită măsură. 

Puternici peste poate fiind, cât ar dura până când ne-am (auto)distruge? Din fericire, suntem slabi, salvator de slabi și din ce în ce mai conștienți de nevoia pe care o avem unii de alții. De aceea, puterea noastră, singura putere adevărată, stă în iubire, în iubirea cea creștină, de Sus dăruită, în toate formele ei binecuvântate. 

Nebunia binelui

Chiar și într-un colt de cafenea, omul este o ființă mai complexă decât pare... Cu privirea pierdută spre ultima gură de cafea, strângând între dinți cafeaua măcinată aproximativ și rătăcită în penultima sorbire, el tot rămâne o ființă extraordinară... Putem să credem multe despre el, să-i punem toate etichetele posibile, nu știm când se va ridica și va face ceva minunat... 

Cineva se căia că ispita lui e aceea că își dorește să fie sfânt... Asta până când un părinte i-a spus simplu că aceasta e datoria noastră: să ne dorim din toată ființa să devenim sfinți. Doar Dumnezeu decide cine va intra în Împărăția Lui, El ne va curăța iar și iar de păcate, căci nimic necurat nu poate intra Acolo, dar noi, de nu ne vom dori cu adevărat, degeaba poarta ne stă deschisă.

Un alt prieten îmi spunea că ispita lui e să fie erou. Nu știu câti eroi și-au propus asta ori au conștientizat chemarea... Poate că mulți ne credem mai buni decât suntem, ne creăm o imagine deformată despre noi însine și ne așteptăm ca oamenii din jurul nostru să ne trateze ca atare. Viața ne va aduce corecțiile necesare. Când, însă, avem impulsurile cele bune, când ceva din interiorul nostru ne impinge spre gândul cel bun, spre trăirea și împlinirea binelui, în orice formă ar fi el, să nu ezităm! Binele nefăcut e deja un rău în sine și se răzbună.

Omul din cafenea se poate ridica acum chiar și să ne uimească pe toți. La fel și tu, cititorule. Fiecare om are exploziva sământă e nebuniei binelui și nu știm când o va detona, chiar în fața suspiciunii noastre, ori în neștiute clipe. Poate că toată energia lui se va transforma într-o zi în dăruire nevăzută. Cine sunt eu să știu că nu e așa? 

O cafea?

Fericirea...

Fericirea începe de acum... Nu e o destinație, nu e ceva ce așteptăm, e atitudine, e implicare, e drag de oameni, e credință, iubire, nădejde... Fericire e să te bucuri de ceea ce ai și să lași să vină de la Domnu'... Fericirea ESTE, deși uneori e greu să o recunoaștem... Dacă acum o credem în viitor, mai târziu vom crede că a fost... De fapt, ea e mereu, e veșnică și e în Dumnezeu și în darurile lui, daruri pe care noi, ca niște copilași mofturoși, nu le apreciem suficient și la timp...
 

Prolog la...povestea dintr-o cească de cafea

Tocmai am fost invitat la evenimentul artistic "Povestea dintr-o cească de cafea". Îmi plac povestile, mai ales cele strecurate până în cotloane de suflet... De aceea, îi iubesc pe oamenii dedicati, pe cei care, fie au devenit personaje din poveste, fie creează ei înșiși povești... Protagonistii evenimentului astfel de oameni sunt. :)

Din păcate, nu voi putea ajunge la Bucuresti, căci pașii mei pe alte plaiuri hoinăresc, dar...nu...nu-mi pot refuza o poveste... Las, deci, de două ori hidrogen și o dată oxigen să se îndrepte disciplinat, moleculă după moleculă, spre ibric și le încerc răbdarea la foc mic... Nu trece mult și începe revolta... Proiectile de aer se indreaptă intens spre mine, dar se opresc, înciudate, la suprafata apei și se desfac neputincioase, căutând noi câmpuri de luptă... 

"Pulbere, avem nevoie de pulbere!", par să strige, disperate, apele învolburate... O umbră ovală se apropie cu grijă și pulberea fină este deșertată asupra câmpului de luptă... Spiritul războinic înflamează moleculele și totul stă să se reverse peste flacăra albăstruie, crescută în limbi fine, ascutite, printre dintii rarefiati ai gurii de foc... Pare că flacăra este pusă în pericol și moleculele își sărbătoresc prematur victoria, încântate de neasteptatul aliat, printr-o simfonie înmiresmată, care ademeneste tot ce inspiră în casă... Să fie victoria? Hmmm... Încă nu... Brusc, parcă venindu-si în fire, alianta ciocolatie opreste asaltul... La rândul lor, limbile albastre se retrag viclene și savuroasa licoare se adună în sine, promitând o mie și una de nopti de fascinante povesti...  

Ce s-a întâmplat mai departe? V-as spune, dar mă ispiteste cafeaua... Chiar, oare ce povești ne-or spune artiștii noștri? :)

Melancolie de seară

Duminica seara...

în colt de cafenea

sorbind

tacticos

licoarea

amară 

si rece

în asteptarea

unei zile de luni

revigorante...

Melancolia,

extatică tristete,

permisă e

doar

în această seară

de duminică târzie.

Sărutul de adio

al întârziatei 

neadormiri

duce cu el

obnubilarea

serii,

iar palma rece

a diminetii

atinsă

strengăreste

de palma mea

veselia

unui nou

început

aduce.

E luni...

...o nouă zi...

Bună dimineata!

Si dacă?

Biserica nu este de acord cu incinerarea… Are argumente teologice vechi de când lumea, unele expuse extraordinar de părintele și profesorul Dumitru Stăniloae, cel care si-a exprimat credinta si iubirea prin toată opera sa, prin trăirea de zi cu zi, prin jertfa din închisorile comuniste si prin dăruirea din amfiteatrele si bisericile în care a slujit. În fata argumentelor părintelui si în fata a tot ce ne spun oamenii înduhovniciti, e suficient să tacem si să luăm aminte.

Noi, însă, oameni moderni, simtim nevoia să exprimăm, semidoct si fără să ne dam seama cât de profund anticrestin, păreri cu iz de convingeri. Făcând parte din corul dătătorilor cu părerea, cântând la fel de fals, dar după altă partitură, nu pot să nu îmi imaginez un scenariu,că tot ne-a lăsat, probabil, marele om de film Sergiu Nicolaescu câte un strop din extraordinara lui avere.

Ma gândeam…în toată acea nebunie în care văduva era huiduită îngrozitor de câtiva iubitori de telenovele, că nu prea păreau îndrăgostiti de filmele si de spiritul marelui regizor, în care atacuri defazate erau aruncate pe posturile TV la adresa Bisericii de niste bieti expulzatori iritati de vorbe nemestecate…mă gândeam la cel plecat dincolo. E drept, el a lăsat, se pare, cuvânt să fie incinerat. Sotia lui a considerat că e literă de lege ceea ce el a spus. E aici credinta aceea a noastră, cam superstitioasă, că omul, pe patul de moarte sau, oricum, înainte să moară, spune niste lucruri care ar trebui inscriptionate în stancă si, desigur, respectate. Ultima dorinta e lege, atât pentru atei, cât si pentru credinciosi… Să acceptam asta…

Si dacă…dacă…trecând în lumea cealaltă…omul se căieste, printre altele, de ultima dorinta? Zic si eu, ca tot omul care îsi da cu părerea… Dacă îi pare rău pentru ce a lăsat cu limba de moarte? Nu credinciosia familiei îi face bine atunci, în pofida literei personale? E, aici, o dilema: alegem să facem ceea ce omul a zis sau ceea ce Dumnezeu, în Biserica sa, ne-a transmis până în ziua de azi? Când omul e Sergiu Nicolaescu, e foarte greu să i te împotrivesti, căci un regizor se joacă de multe ori de-a Dumnezeu si noi ne obisnuim să-i luăm în serios jocul. Dacă, dincolo fiind, sufletul lui ar vrea o altă decizie? Si în viata aceasta ne răzgândim des. De ce n-am face-o trecând în altă lume?

De ce n-am vrea, totusi, decizia cea bună, cea păstrată în Traditia Sfântă si dăruită nouă azi?