Am în fată o cafea... E amară. N-am simtit nevoia să o îndulcesc. Îmi aduc aminte de ceea ce am citit undeva... Cică viata e ca un ceai. Uneori...uităm să amestecăm si zahărul rămâne pe fundul cănii. După ce am băut tot ceaiul, dăm de dulceată si parcă regretăm că am lăsat lichidul să se scurgă fără bucurie. Pentru că tot suntem la lichide, mă gândesc la societatea acesta românească si la institutiile ei ca la o Atlantidă pierdută si neredescoperită de lumea civilizată. Legile nescrise sfidează bunul simt, nu si logica subacvatică. Oamenii consistenti, cu greutate, sunt la baza ei. Cu cât, însă, oamenii sunt mai usori, mai superficiali, mai aproximativi, cu cât constiinta le permite să se miste mai în voie, nefiind opriti de vreun principiu, de loialitate, ori de un presupus bun simt, se ridică si plutesc, iau decizii care afectează destine, dar foarte rar conduc. Da, România e o tară afectată, nicidecum condusă.
Poate cineva, totusi, să scoată dopul? După ce apa care a inundat acest bazin carpatic va ajuge la limite rezonabile, ce vor face oamenii de paie si cine ne va conduce? Că prea ne-am obisnuit cu inconsistenta...
Ia să-mi pun o lingurită de zahăr în cafea. Hmmm... Să nu uit să amestec! Vă las...
Mi-a placut comentariul cu viata ca un ceai...dam de dulceata la urma...cand deja ne trecem si noi, cam asa este!
RăspundețiȘtergere