Întâmplător...sau poate că nu, am ajuns în mica urbe de pe Vulcănița...
Întâmplător...sau poate că nu, mi-am făcut cuibul pe strada Aurel Bordenache,
iscată aproape instantaneu la poalele Măgurii ... Întâmplător...sau poate că
nu, am vizitat casa în care a locuit pictorul regal. Fascinant! Să intri pe ușa
pe care a intrat el, să șezi pe scările pe care poate picta sau doar aștepta
inspirația, să vezi camera lui de lucru, cu lumină naturală, coborâtă prin
acoperiș, să vezi câteva încercări de-ale pictorului, rămase într-un colț și
câteva pensule mirate de prezența noastră...
Când am aflat că în Brașov ne așteptau, așezate cumințele într-o expoziție,
picturile maestrului, am intrat în încăpere cu aceeași senzație pe care am
avut-o atunci când am intrat în fosta lui casă. Nu sunt un împătimit al
picturii, dar senzația aceea că faci parte din istorie, că locurile dragi pe
care le vezi acum au trecut prin inima și mâna omului care le-a fixat într-o
părelnică nemurire e atât de vie încât cu smerenie te apropii de fiecare
fereastră spre frumos.
Să vezi o colină a orașului, recunoscută cu entuziasm de fiul meu,
proiectată pe pânză de pe retina sufletului... Peisaje, flori, nuduri și
portrete... Profan fiind, cel mai mult m-au impresionat ochii celor care îl
priveau pe pictor la lucru... Atât de profunzi, atât de vii... Mi se părea o
impolitețe să le susțin prea mult timp privirea...
E greu să trec pe străzile Codlei și să nu văd peisajele așa cum Aurel
Bordenache mi le-a pictat în memoria afectivă. E greu, e tare greu să nu iubesc
Codlea. De fapt, e imposibil.
Articol preluat din Gazeta Cetătii, 28.09.2012, anul I, nr.1
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu