Chiar și într-un colt de cafenea, omul este o ființă mai complexă decât pare... Cu privirea pierdută spre ultima gură de cafea, strângând între dinți cafeaua măcinată aproximativ și rătăcită în penultima sorbire, el tot rămâne o ființă extraordinară... Putem să credem multe despre el, să-i punem toate etichetele posibile, nu știm când se va ridica și va face ceva minunat...
Cineva se căia că ispita lui e aceea că își dorește să fie sfânt... Asta până când un părinte i-a spus simplu că aceasta e datoria noastră: să ne dorim din toată ființa să devenim sfinți. Doar Dumnezeu decide cine va intra în Împărăția Lui, El ne va curăța iar și iar de păcate, căci nimic necurat nu poate intra Acolo, dar noi, de nu ne vom dori cu adevărat, degeaba poarta ne stă deschisă.
Un alt prieten îmi spunea că ispita lui e să fie erou. Nu știu câti eroi și-au propus asta ori au conștientizat chemarea... Poate că mulți ne credem mai buni decât suntem, ne creăm o imagine deformată despre noi însine și ne așteptăm ca oamenii din jurul nostru să ne trateze ca atare. Viața ne va aduce corecțiile necesare. Când, însă, avem impulsurile cele bune, când ceva din interiorul nostru ne impinge spre gândul cel bun, spre trăirea și împlinirea binelui, în orice formă ar fi el, să nu ezităm! Binele nefăcut e deja un rău în sine și se răzbună.
Omul din cafenea se poate ridica acum chiar și să ne uimească pe toți. La fel și tu, cititorule. Fiecare om are exploziva sământă e nebuniei binelui și nu știm când o va detona, chiar în fața suspiciunii noastre, ori în neștiute clipe. Poate că toată energia lui se va transforma într-o zi în dăruire nevăzută. Cine sunt eu să știu că nu e așa?
O cafea?
