Fericirea de a fi

Stau în fata unui cafele si sorb fericirea... Încerc să mă obisnuiesc cu ea si să-i rezist... Stiu că omul îi face fată foarte greu si o alungă undeva, în straturile profunde ale memoriei. Ca si durerea profundă, fericirea este extremistă... Ne adaptăm repede si o ascundem în banalitate... Mda... Nimic nu e mai banal decât să trăiesti, să ai o familie frumoasă si să-ti păstrezi tihna casei.

Banalitate... Minunile sunt banale... Respirăm, vorbim, gândim, scriem, citim, iubim... Viata e plină de minuni. Cum de ne-am pierdut puterea de a le simti? Ne-am îndepărtat de Divinitate si, doar pentru că nu Ea nu ne-a părăsit, ne-am impropriat toate darurile primite si le considerăm ca fiind, nu doar naturale, ci si meritate.

Un medic veterinar mi-a spus o poveste. Cică un om a venit la el cu un câine trist. Nu stia ce să-i mai facă pentru a-l înveseli. Atunci, medicul l-a prins de ceafă si a început să-l rotească deasupra capului. Câinele nu a scos niciun sunet, dar, după ce a scăpat, nimeni nu era mai bucuros decât el. Desigur, e doar o poveste, dar si noi facem la fel. Nu ne bucurăm de ceea ce avem si asteptăm să ne ia cineva de ceafă, pentru a ne recâstiga fericirea, după ce ne vom vedea scăpati.

De fapt, fericirea e o stare pe care o experimentăm extrem de rar, desi ea e deseori prezentă. Îi dăm diverse nume, o legăm de unele evenimente sau persoane si ne trece imediat. Doar marii rugători, în smerenia lor, reusesc să o păstreze mai mult. Părintele Paisie spunea că Dumnezeu ne dăruieste din când în când câte o prăjiturică din marea Lui cofetărie. Fericirea, însă, constă în capacitatea de a aprecia la maximum toate darurile primite.

Să fim fericiti, dragi prieteni!

Eu cred, de Ana Blandiana

Eu cred că suntem un popor vegetal,

De unde altfel liniştea

În care aşteptăm desfrunzirea?

De unde curajul

De-a ne da drumul pe toboganul somnului

Până aproape de moarte,

Cu siguranţa

Că vom mai fi în stare să ne naştem

Din nou?

Eu cred că suntem un popor vegetal

-Cine-a văzut vreodată

Un copac revoltându-se?

O poveste despre iubire, prietenie si demnitate

Săptămâna aceasta am fost plecat la Oradea. Pentru că am ajuns cu câteva ore mai degrabă în gara din orasul de destinatie, am intrat într-un bar si mi-am cumpărat o cafea. Ce-i drept, aveam cam mult de asteptat, asa că au mai urmat vreo două cafele... Nimic nu-mi amintea de boema noastră cafenea si mă gândeam că va fi o experientă neplăcută. Desi era ora 5.30 dimineata, aproape la fiecare masă era câte cineva... Un obisnuit al barului a cerut si el o cafea, dar nu a vrut să o plătească, motivând că nu e destul de dulce. Barmanita si-a luat atunci un băt, parcă anume pregătit, i-a luat înapoi cafeaua si l-a gonit. Era o larmă si nici prin gând nu-mi trecea că va exista ceva care, peste vreo oră, tot în aceeasi locatie, să-mi stoarcă lacrimi în fata tăriei si gingăsiei iubirii, a trăiniciei prieteniei, celei în focuri călite, ca să nu mai vorbim despre adevărata demnitate umană.

Ei bine, nimic din ce era în acel bar nu mă trimitea cu gândul la prietenie si cu atât mai putin la iubire. Nici măcar cartea pe care mă pregăteam să o citesc: "Garda tineretului român", volum coordonat de domnul Octav Bjoza. Citeam cu frenezie despre destinele unor tineri elevi si studenti care au ajuns în penitenciarele comuniste, pentru că, în anii 50', au avut curajul de a se împotrivi regimului. Ceea ce voiam să vă prezint astăzi, însă, e o poveste de dragoste. Voi cita din carte. Orice altceva am mai spune, ar fi în plus.

"Pe (...) Carmen am cunoscut-o pe când avea 13 ani, elevă la o scoală generală, iar eu aveam 16 ani si eram elev la liceul "Andrei Saguna". A fost o dragoste la prima vedere. Privirea ochilor ei albastri m-a urmărit din prima clipă si mă va urmări până la moarte."

"După circa 6 luni de detentie, în celula alăturată a fost adus tatăl meu. Desi ferestrele aveau gratii si erau bătute cu cuie si scânduri, a reusit să-mi transmită în soaptă: Carmen te va astepta, chiar de va fi să faci toată pedeapsa! Convorbirea a fost interceptată, iar eu pedepsit cu două săptămâni de izolare, cu mâncare o dată la trei zile. Cu coada lingurii pe care o aveam, zgâriam toti peretii celulelor prin care treceam, scriind: Carmen, Carmen..."

"Spre sfârsitul lunii august 1961, eram în lagărul de la Grindu, în brigada de muncă a intelectualilor. Am observat cum câtiva dintre prietenii si colegii mai apropiati, din mica lor ratie zilnică de pâine, economiseau câte o bucătică, punând-o să se usuce la soare. Peste câteva zile, i-am surprins făcând pesmet din pâine uscată. La fel, au adunat si câte o bucătică de marmeladă de la fiecare. Nici prin gând nu-mi trecea ce vor să facă si nici n-am fost curios să-i întreb. Într-o zi m-au chemat si într-un cadru solemn mi-au dat un mic tort, făcut din tort si marmeladă. Pe el scria: Lui Carmen si Octav, de la prietenii lor. (...) Cu totii am început să depănăm amintiri. Unul dintre ei făcuse într-un bidonas pentru apă putin vin, tot din marmeladă. Fiecare a luat câte o gură. Era întâi septembrie 1961-de ziua lui Carmen-si ei, prietenii mei, nu uitaseră acest lucru."

"Cu tinicheaua de gât si fără nicio meserie (...), ne-am căsătorit în ziua de 11 decembrie 1962."

"În conditii de presiuni psihice, Carmen a fost anchetată de Securitatea Brasov, în repetate rânduri, în legătură cu cazul meu si al tatălui."

Domnul Octav Bjoza este presedintele Asociatiei Fostilor Detinuti Politici din România. Dumnealui si toti colegii de suferintă merită recunostinta poporului român.

Nu am putut lăsa cartea din mână, până când am ajuns la ultima pagină. Apoi...m-am întors în România prăfuită si afumată... De câte ori vorbim în zeflemea despre poporul român... Eu cred că nu avem acest drept, tocmai pentru că si oameni ca domnul Bjoza fac parte din acest popor. În loc să ne lamentăm, putem să învătăm din jertfa lor. Aceasta e fibra românească. Să o iubim si să ne străduim să fim demni de ea!

Povesti la gura sobei

Sunt în rapidul de Oradea. Trenul stationează cam de multisor în statia Lunca Bradului. Când am plecat din Brasov...ploua usor. Aici, însă, e iarnă în toată regula. Zăpada are cam 10 centimetri si e destul de rece. M-am gândit să tai niste lemne si să fac focul în semineul din cafenea. Fierbem vinul si povestim ca la gura sobei. Povesti cu, despre sau de la bunici, povesti din vremea copilăriei. Ce ziceti?

E, totusi, ziua Botezului Domnului...

Astăzi sărbătorim Botezul Domnului. De unde stim asta? Păi, privim în calendar, poate mergem la biserică, poate vedem la televizor cum se înghesuie oamenii la agheasmă. An de an, vedem la televizor doar aglomeratie si mai apar niste oameni în slipi...aruncându-se în apă după cruce. Din când în când, se mai sparge câte un butoi...si apa sfintită se varsă pe stradă.

De Crăciun, oamenii mănâncă sarmale, de Paste, mănâncă miel, de zilele sfintilor...merg la onomastice... Dar de ziua Botezului ce fac? Hmmm... Nici măcar ger nu e.

Valeriu Gafencu, sfântul închisorilor, spunea despre comunism că va trece, dar să avem grijă ce punem în loc. Am avut? Se vede treaba că nu. Altfel, nu am avea an de an aceeasi dezordine asteptată, filmată si transmisă în direct si în zeci de stiri înregistrate si comentată cu ostentatie de tot felul de analisti.

Să nu uităm că este o zi a bucuriei! Fiti fericiti! Mâine îl vom sărbători de Sfântul Ioan Botezătorul, cel care s-a mărturisit a nu fi demn nici să-i lege sireturile celui pe care L-a Botezat. Întotdeauna l-am privit pe Sfântul Ioan ca pe un soldat duhovnicesc, un om al Domnului, venit într-o misiune sfântă si plecat după îndeplinirea ei. E un bun prilej să ne gândim la scopul nostru si să punem pe planul doi micile si atât de solicitantele noastre zgâmâieli orgolioase.

La multi ani, tuturor celor care poartă numele Sfântului Ioan si celor care cunosc Ioni si Ioane! Cu asta, ne-am cuprins pe toti. :)

O sorcovă si o cafea...ca să începem bine anul