joi, 28 aprilie 2011

O carte cu dor

În seara aceasta am frunzărit o carte pe care o am încă din adolescentă. Îmi amintesc foarte multe despre ea. Am văzut-o pentru prima dată pe unul dintre rafturile cu cărti ale bunicului meu... Absolvent a doar patru clase, crescut în vremuri cu adevărat grele, în tinerete trecut printr-un război, bunicul a devenit, în timp, un mic autodidact, cu mult respect pentru cărti, ziare... Îmi aduc si acum aminte cum bunica mea avea mereu grijă ca ziarele să fie asezate la locul lor, în suport, într-o ordine anume, ca fiecare carte să fie pusă la loc cu grijă, după ce a fost citită...

Ei bine, am luat această carte din raftul bunicului si am început să o citesc... Astăzi nu sunt de acord cu ceea ce citeam atunci, cred chiar că erau destule elucubratii intelectuale asternute trufas, dar imboldul spre cunoastere era atât de puternic, încât pot spune că a fost una dintre cărtile care mi-au crescut potentialul motivational spre căutare intelectuală si spirituală.

Simtind că eram fascinat de carte, mi-a dăruit-o. Azi, după vreo 25 de ani, ideile răsfirate pe paginile de culoare galbenă spre brună îmi par infantile, dar o mână magică îmi desenează în fata ochilor mintii chipul bunicului meu, care mi-a dăruit cu drag această carte.

Mă gândeam...că fiecare carte are viata ei, trăită alături de personajele sau ideile care l-au inspirat pe autor, alături de însusi cel care si-a strunit trăirile si gândurile, rostogolindu-le, asa cum a stiut el mai bine, dintr-o parte în alta a paginii, până la ultima filă... Viata cărtii capătă culori nebănuite după ce ajunge, trecând prin rafturi, în mâini care o răsfoiesc cu grijă. Uneori...ne amintim chiar si mimica vânzătoarei care ne-a tinut, în mod complice, o carte, locul unde am citit anumite pasaje din ea, asociem emotii cu persoane, perioade din viată, frânturi din spatiu... Citind, ne activăm amintiri si locurile copilăriei sunt populate iar...cu eroi noi si cu idei din ce în ce mai trecute prin filtru.

O carte care îti place e o experientă de viată, e întâlnirea cu tine si cu ceilalti, e un festival al ideilor si o poveste în constructie.

Păstrez cu drag cartea si mă rog pentru sufletul bunicului meu, căci au trecut ani buni de când el a plecat la Domnul. Astăzi mi-a fost dor de el, dor să mă asez si să discutăm despre câte-n lună si în stele si, mai ales, despre câte pe pământ. Un dor linistit.

Lăsati! Haideti, mai bine, la o cafea! Ori la un ceai... :)

duminică, 17 aprilie 2011

Despre minciuna auto-administrată

La rădăcina fiecărei fapte rele stă o minciună. Suntem tentaţi să-i spunem “minciunică”, dar ea e ditamai cauza căderilor noastre.

Să ne imaginăm că trebuie să cumpărăm ceva şi că e coadă mare la ghişeul de unde vrem să cumpărăm. Nu avem chef să aşteptăm, aşa că intenţionăm să “ne băgăm în faţă”. E o faptă urâtă şi nu am putea să o facem, dacă nu ne-am administra singuri o minciună, ca un vaccin împotriva remuşcărilor. De exemplu, dacă ne-am spune că toţi bătrâneii aceia care stau la coadă sunt pensionari şi că au timp destul, parcă am fi mai pregătiţi pentru gestul nesimţit. Sau, dacă am vedea o femeie însărcinată la rând, am putea să ne gândim că este în concediu prenatal, prin urmare, are timp berechet. Orice minciună e bună pentru a ne rezolva” problema, nu?

Ei bine, cu cât faptele sunt mai urâte sau mai ruşinoase, cu atât minciunile sunt mai sofisticate. Dacă aţi avea nenorocul să staţi de vorbă cu un pedofil, aţi vedea că el are, împreună cu cei asemeni lui, o întreagă filosofie care să justifice acea infracţiune strigătoare la cer.

Am trecut de la o extremă la alta, tocmai pentru a sublinia faptul că minciuna însoţeşte gesturile şi acţiunile imorale sau ilegale pe toate palierele.

De obicei, minciunile noastre se însoţesc cu minciunile altora. Se vorbeşte foarte des despre un anumit anturaj care l-ar fi stricat pe un tânăr. Ce s-a întâmplat, de fapt? Oare nu cumva minciunelele lui s-au întâlnit cu minciunile celor din anturaj şi s-au potenţat reciproc? Eu spun că da. Când cineva îi spune unui om minciuni, mizează şi pe capacitatea lui de a se păcăli singur. Anturajul rău nu ar putea face nimic, dacă noi nu am fi tentaţi să ne minţim, pentru a ne justifica tendinţele de care ne ruşinăm.

Iată, aşa ne duc minciunile noastre încet, încet sau chiar mai rapid, spre un tot mai afund mâl. Minciuna auto-administrată e cea mai nocivă dintre minciuni. De ce nu ne-am dezbăra de ea?

Articol pregătit pentru a fi publicat în Cydinum . 

marți, 12 aprilie 2011

"Un vierme mic", de Costache Ioanid



E noapte. La o masă, plecat peste hârtie,
cu-abecedaru-n faţă, stă un copil şi scrie.
Dar lângă el, vicleană, din luciul filei roze,
zâmbeşte o şopârlă din cartea lui cu poze.
Acum copilu-şi pune creionul între dinţi.
- Şopârlele-s frumoase...şi-s repezi...şi cuminţi.
Uşor el dă o foaie. Şi altă...Şi-ncă una.
Apare papagalul...păunul şi păuna...
si un cocoş cum scurmă, hrănind o găinuşă,
si un... Dar stai...afară...cine-a scâncit la uşă?
Băiatul stă şi-ascultă. E-un glas sau o părere?
Se duce-n prag şi strigă: -E cineva? Tăcere.
Ba nu. E-un glas subţire. Auzi? - Mi-e frig...îngheţ...
Copilule, deschide pentr-un sărman drumeţ!
- Dar cine eşti? Mi-e frică
. -Sunt mic... -Să-ntreb pe tata!
- Nu-l întreba! Deschide, că plouă cu găleata!
Şi-apoi, ştiu basme multe şi ghicitori un sac!
- Dar cine eşti?
- Un vierme... - O, viermii nu prea-mi plac.
- Dar eu sunt mic...o scamă...şi când mă fac covrig,
Abia mă vezi. Hai, trage zăvorul, că mi-e frig!
Şi i-a deschis băiatul. - Noroc şi seară bună!
- Noroc... -Dar unde-i ploaia?
- A stat...nu vezi că-i lună?
Hi, hi !...A fost o glumă ca să mă laşi pe prag...
Dar stai, nu-nchide uşa, că după mine trag
Un vechi şi bun prieten, un şoricel din pod...
- Sunt eu! Dar cartea unde-i? Ia dă-mi-o să ti-o rod !
Apoi o să dau fuga pe mese şi prin blide
Să facem mii de pozne. Dar stai, mă rog, nu-nchide,
Că trag şi eu cu coada o bufniţă flamandă !
- O bufniţă? Mi-e frică
! - Dar bufniţa e blândă...
- Sunt bufniţa! Priveşte în ochii mei rotunzi.
De-acum să umbli noaptea şi ziua să te-ascunzi !
Să fii ascuns de mama, de tata...stai puţin.
Ia mai lărgeşte uşa să intre şi-alt vecin...
-Eu...mă cunoşti. Sunt vulpea. Şi cred că mă iubeşti...
- Eu ştiu că vulpea strică... - Ce?
- Viile... - Poveşti!
Dacă asculţi de mine am să te-nvăţ să furi !
- Dar e păcat... - N-ai teamă ! Nu spune în Scripturi
Că apele furate mai dulci sunt, mai plăcute...
Şi-acum...deschide-n lături,că vine...vine iute...
O zâna fără seamăn! Zâmbind să-i ieşi în cale
Slăvitei caracatiţi!...încolăcimii sale!
- Nu, n-o primesc! Mi-e frică! Afară!...
Prea târziu...
Căci bufniţa şi vulpea şi şoarecul suriu
Dau uşa de perete. Şi umede ventuze
Se prind în rotocoale pe umeri, peste buze...
Ce rece-nbrăţişare! Cum i se frânge trupul!...
- Aşaa! Sunt deznădejdea! Acum...apare lupul!
Vai! În chenarul uşii doi ochi de foc se-arată...
E lupul ce rânjeşte...şi vine...vine... TATĂ ! Ca trăznetul loveşte o flacără pe lup.
Iar umedele braţe de pe copil se rup.
- Tu dormi ? Îi spune tata. Şi lecţia nu ai scris !
Ce bine-i lângă tata ! Ce bine c-a fost...vis...
¤
Minciuna nu-i o crimă, se spune câteodată.
E-un vierme mic, ce trece. Şi floarea-i tot curată...
Nu, floarea nu-i curată! Un vierme nu-i ca roua.
Întâia ta minciună aduce pe a doua.
Întâi e o verigă, apoi un lanţ: robia.
Visarea trage lenea şi lenea lăcomia.
Apare băutura, desfrâul, furtişagul.
Şi-apoi când deznădejdea, trecând în grabă pragul,
Te face să-ţi curmi viaţa sau să te-mbete crima,
Cine-a deschis zăvorul? Doar o minciună... Prima.
MINCIUNA E O CRIMĂ! E-o crimă orice pată!
Când vine micul vierme! Tu strigă-n grabă: TATĂ!
Prin sângele salvării loveşte-l pe duşman!
Alungă primul oaspe', căci ultimu-i Satan !

duminică, 10 aprilie 2011

O bijuterie duhovniceasă: "Lacrimă si har"


Un bun prieten mi-a recomandat să citesc o carte despre părintele Constantin Sârbu. Astăzi, când atât de multi suntem tentati să-i criticăm pe preoti, când, smintiti de slăbiciunile umane ale unora dintre ei sau, pur si simplu, îndreptătindu-ne propria necredintă, noi, cei care trăim zi de zi rontâindu-ne propriile tristeti, judecăm si cele rele si cele bune făcute de oamenii bisericii, uitând că si printr-o sârmă ruginită trece curentul, astăzi...avem nevoie, parcă mai mult decât oricând, de pilda de viată crestină a părintelui Constantin.

Orfan sărac, crescut de bunicuta lui în credintă si mereu pregătit să lupte, să-si asume îndrăzneala cea bună, părintele Constantin si-a făcut studiile teologice, a ajuns preot si a construit Biserica Vergului în vremuri dintre cele mai tulburi, când România se zbătea între cele două fronturi si când comunismul ateu ne-a pus cizma pe gâtlej. Simtind că solutia nu este politică, ci stă doar în credintă, părintele a înduplecat autorităti dintre cele mai rigide să permită cresterea bisericii. E o minune că a reusit. Credinciosii, cuceriti de dăruirea si de înduhovnicirea lui, au venit cu drag si i-au fost alături.

Ca orice crestin viu în credintă si plin de îndrăzneala mărturisirii, părintele a fost arestat în 1954 si a trăit 8 ani în închisorile Jilava, Poarta Albă, Gherla, Aiud si în Insula Brăilei, după care a mai primit 2 ani de domiciliu obligatoriu în Bărăgan.

Nimic nu l-a oprit, însă, pe părinte să refacă Biserica Sapientei, aflată în stare de ruină la venirea dumnealui si să întetească flacăra credintei. Multimea credinciosilor, însetată de apa cea vie, venea în această oază de har.

Asta nu au mai răbdat-o comunistii. Astfel, în ziua de 23 octombrie 1975, un medic bine "instruit" l-a mutat pe părintele Constantin Sârbu la viata cea vesnică, viată pe care el o trăia încă de aici.

Noi suntem tentati să ne justificăm căderile dând vina pe toti ceilalti. Iată, însă, că în vremurile apropiate nouă mai sunt oameni pe care-i putem urma. Mai avem modele de viată. De ce am căuta idoli de tinichea?

sâmbătă, 9 aprilie 2011

O cafea? :)


Mă uit la fotografia postării anterioare... Mult am mai dormit! E timpul să mai stăm la o cafea de vorbă...