Omul liliac

Am în curte un liliac... Anul trecut a înflorit frumos, dar...încremenit în dilema lui Ienăchită Văcărescu, nu i-am cules florile... Preferam să le văd, să le simt mirosul, dar să le las acolo... Anul acesta, liliacul meu nu a mai înflorit... Cineva mi-a spus că e din cauză că nu i-am tăiat un pic din crengute si nu i-am cules florile...  

În viată...sunt oameni care au această nevoie teribilă de a ajuta, de a fi alături, de a simti că e nevoie de ei... Se întâmplă asta pentru că...s-au format în jurul acestei nevoi încă din copilărie... De obicei...se fac asistenti sociali, psihologi, medici, voluntari în diverse domenii sociale... Dacă în viata profesională învată să stimuleze independenta clientilor, în viata personală nu reusesc asta mereu si...dacă roadele nu le sunt culese...cu greu îsi regăsesc vitalitatea... Uneori utili, alteori extrem de dificili acesti oameni...

Ce plante suntem uneori, noi, oamenii! :))

Aurel Bordenache, cel de Codlea iubitoriu

Întâmplător...sau poate că nu, am ajuns în mica urbe de pe Vulcănița... Întâmplător...sau poate că nu, mi-am făcut cuibul pe strada Aurel Bordenache, iscată aproape instantaneu la poalele Măgurii ... Întâmplător...sau poate că nu, am vizitat casa în care a locuit pictorul regal. Fascinant! Să intri pe ușa pe care a intrat el, să șezi pe scările pe care poate picta sau doar aștepta inspirația, să vezi camera lui de lucru, cu lumină naturală, coborâtă prin acoperiș, să vezi câteva încercări de-ale pictorului, rămase într-un colț și câteva pensule mirate de prezența noastră...

Când am aflat că în Brașov ne așteptau, așezate cumințele într-o expoziție, picturile maestrului, am intrat în încăpere cu aceeași senzație pe care am avut-o atunci când am intrat în fosta lui casă. Nu sunt un împătimit al picturii, dar senzația aceea că faci parte din istorie, că locurile dragi pe care le vezi acum au trecut prin inima și mâna omului care le-a fixat într-o părelnică nemurire e atât de vie încât cu smerenie te apropii de fiecare fereastră spre frumos.

Să vezi o colină a orașului, recunoscută cu entuziasm de fiul meu, proiectată pe pânză de pe retina sufletului... Peisaje, flori, nuduri și portrete... Profan fiind, cel mai mult m-au impresionat ochii celor care îl priveau pe pictor la lucru... Atât de profunzi, atât de vii... Mi se părea o impolitețe să le susțin prea mult timp privirea...

E greu să trec pe străzile Codlei și să nu văd peisajele așa cum Aurel Bordenache mi le-a pictat în memoria afectivă. E greu, e tare greu să nu iubesc Codlea. De fapt, e imposibil. 

Articol preluat din Gazeta Cetătii, 28.09.2012, anul I, nr.1

Imprevizibila haltă

Se uită la ceas... "Ce repede se întunecă!" Rapidul trece pe lângă un orăsel de provincie si lumini colorate  provoacă un nistagmus urmărit cu veselie nedisimulată de tânărul din fata lui. Compartimentul este plin, iar oamenii sunt atât de diferiti... De obicei, sunt amabili si flecari, dar acum o atmosferă plăcută si profundă s-a asternut. Într-un mod nefiresc, pentru prima dată se simte foarte apropiat de oameni până de curând necunoscuti si un sentiment nou răsare: prietenia. Hmmm... A cunoscut iubirea, profundul si răscolitorul taifun, linistit apoi într-o atât de plăcută briză, a întâlnit amicitia, cea cu aer de prietenie, chiar si camaraderia a trăit-o cu intensitate, dar...o emotie nouă tinde să se coaguleze într-un sentiment extrem de puternic. Da, pare să fie prietenia. În sfârsit! De bucurie, simte nevoia să-i îmbrătiseze pe toti la rând... 

Un zgomot puternic de otel aruncând firmituri scânteietoare îi opreste, însă, elanul... Brusc...stie că...trebuie să coboare din acest tren... Iesind pe usa compartientului, schitează un gest de salut, neobservat, si coboară pe scara rece a vagonului... Un aer rece îl face să se zgribulească... Priveste hipnotizat spre compartimentul din care tocmai a iesit... Nimic nu s-a schimbat.... A rămas doar un loc liber...iar trenul o ia din loc... În urma lui...o noapte rece si ciudat de neagră... "De când sunt noptile atât de întunecoase?" De ce o fi coborât? Nu e o statie si nici măcar un semnal... Pustiu...atât...pustiu... De ce n-a mers până la capătul călătoriei, unde oameni frumosi îl asteaptă, de ce a coborât din acea atmosferă de prietenie veselă? Nu, nu stie... Doar păseste domol si înfrigurat... Încotro? 

Sarcasm aromat

Nimic nu se compară cu o cafea în miez de noapte... Nu are nevoie să îl tină treaz, căci deja stie că nu  îi este somn, nici de căldura ei nu duce lipsă si nici dulceata nu îl îmbie... Aroma ei de dimineată grăbită nici atât... Si totusi...o savurează ca pe ultima picătură de apă vie... Doar cuta de pe frunte îi stie secretul... Ite tainice o adâncesc în împletirea dârei de abur cu amăruiul irezistibil... E ultimul musteriu si simte în ceafă privirea sfredelitoare a barmanului... Un zâmbet sarcastic i se iveste pe buze... "Încă o cafea, băiete! Sau...stii ce? Mai bine încălzeste-o pe aceasta!" Eh, era doar o glumă. Ciubucul...asijderea. Ce credeati?