sâmbătă, 10 decembrie 2011

Rouă-mpletită

E o dimineată încă friguroasă... Soarele a răsărit si pe crenguta copăcelului din grădină o picătură coboară lin... E zâmbitoare acum si reflexii aurii răspândeste spre lume... Cine mai stie că astă noapte lacrimă a fost si, prelingându-se, a înghetat? Câte dureri, oare, evadate sunt azi si câte ofuri rostogoleste cu ea? Veselă e-n raze precum clinchetul copilului ce-si vede mama, precum surâsul iubirii în colt de buze, ori râsul sănătos al bunicului...

Nu stiu cum făcut-a, Mosul, că-mi aduse rămurica din grădină. Pesemne că n-am fost cuminte, ori stie el câte mărgăritare împletite sunt în jurul ei, abia asteptând să coboare spre zori însetate... O nouă seară va veni si noi dimineti vor împleti dezghetate lacrimi pe obrajii lumii... De ce nu le-am culege si-n zâmbete să le mutăm?

sâmbătă, 19 noiembrie 2011

Partidul e în toate. Noi unde suntem?

“Multumim din inimă partidului!” Vechi reflexe mai pâlpâie în comunitatea codleană si în societatea românească. Fiecare succes trebuie închinat viitoarei sau actualei stăpâniri, în funcţie de cât de orientat e omul. Aşa cum succesul Stelei din 1986 a fost dedicat Conducătorului Iubit, azi recâştigarea spitalului este un alt prilej de odă. Să ne închinăm, deci, idolilor! Cultul personalităţii inculte s-a transformat azi în cultul personalităţilor cu educaţie aproximativă, Partidul s-a diseminat în partiduleţe, nimic nu se pierde…poate doar demnitatea, ori poate că mai tânjim după un dram de valoare. Cine stie?

Politica… Îmi aminteşte de un film în care o femeie dintr-o comunitate mică devenise o prostituată acceptată social. Soţiile preferau ca soţii lor să meargă la ea şi nu la amante, bărbaţii erau încântaţi de această variantă şi toate păreau aşezate. Până când, nu mai ştiu din ce motiv, a izbucnit un scandal. Cineva a făcut dezvăluiri în public şi atunci toată comunitatea locală s-a revoltat împotriva ei. “N-am ştiut că e curvă. spuneau cei care abia coborâseră din patul ei. La fiecare colţ de stradă au apărut lupii moralişti…

Această versatilitate a atitudinilor e, cred eu, extrem de periculoasă. Când am scris un articol în care am fost împotriva confiscării postbelice de către PNL a reuşitei deschiderii spitalului mi s-a reproşat că nu am dreptul să-mi exprim pe blog ori pe facebook o opinie cu tangente politice. Aceeaşi persoană, însă, mi-a dat “like” atunci când am reacţionat faţă de PDL.

Ştiţi pe ce se bazează cea mai veche dintre meseriile oamenilor publici? Pe privirea noastră mic perversă, pe oportunismul şi pe ignoranţa dovedite. Nici acum nu recunoaştem jertfele din închisorile comuniste. De ce? Pentru că suntem laşi, neştiutori, mici bişniţari, ori pentru că încă avem nostalgia lanţului.

Da... Se apropie alegerile şi tare mult îmi doresc o schimbare, dar cred că schimbarea vine din ceea ce noi le cerem politicienilor, nu din gogoşile lor reîncălzite. Să avem pretenţii de la ei, să-i punem în dificultate când ne mint, să-i facem să simtă că existăm, să ne iubim comunitatea şi ţara cu tupeu!

duminică, 6 noiembrie 2011

Ferestre spre lumi adânci

Privesc...
În miez de toamnă...
Iată!
Fereastra pădurii...
Căprioare-n fir de apă,
Printr-o tainică reflexie,
Se-mpletesc cu lin-verzuiul
Coborât într-o poveste
Lăsând frunze ruginii.

Lac de munte,
Apă vie...
Pe un  mal îmi las aleanul
Si privesc în profunzimea-i.
Fascinat...
Din zi spre seară
Îi visez nemărginirea...
Adormind, astept o pleoapă
Să se-astearnă
Peste luciul
Cel de lac.

Cuibărit...
Privesc
În taina
Și trimit..
O sărutare...
Spre cortina
Ce deschide
Lume nouă...
Si adâncă frumusete
Ne dezvaluie...
Complice.

Pentru ca...
În prag de seară
Misterul să se-afunde
În adâncuri nestiute
Neauzite, nevăzute...

Dimineti înveselite...
Si obloane redeschise
Redau lacului culoare
Iar...pădurii-ntregi
Savoare.





luni, 31 octombrie 2011

Oamenii vor

Oamenii au mereu scopuri măreţe,
dar uită
că în cele mici,
adevăruri fundamentale
sălăşluiesc.

Oamenii vor să schimbe lumea,
dar nu încep
niciodată
cu ei.

Oamenii vor să fie iubiti,
dar câtă nepăsare
trăiesc!

Oamenii vor viată,
dar câte ucid!

Oamenii vor.

Da, stiu, sunt om.

sâmbătă, 29 octombrie 2011

Gânduri nocturne

Stingeti luminile!
Vreau să stau pe o bancă...
Să privesc sclipiri de stele...
Tăceti!
Vă ascult în inima-mi...
Să zburăm!
Sufletul mi-am deschis...
Ati urcat cu totii?
Nimeni să nu rămână în urmă!
Căci vreau să urcăm
Pe coamă de lună,
Pe coadă de stea...
Să privim apoi
Pământul!
Si lucrurile cele mici
Pentru care ne-am scos ochii...
Să ne întoarcem apoi
Si să căutăm
Fiecare glob ocular
Si să-l ducem înapoi
Iertându-ne
Si iubind.

S-a făcut lumină!

miercuri, 26 octombrie 2011

În căutarea omului din noi

E o vorbă care spune că dreptatea umblă cu capul spart... Din păcate, de prea putine ori suntem dispusi să ne vătămăm extremitătile superioare ale corpului, cele în care, uneori, frământăm idei. Spun "uneori" pentru că, dată fiind fragilitatea coloanei vertebrale, se poate întâmpla ca părtile superioare să nu fie cele cu care gândim. De ce o fi atât de greu să ne păstrăm oameni, de ce termenul "vertical" îsi găseste cele mai orizontale întrebuintări?  

Usoare întrebări, subiective răspunsuri! Dă-ne, Doamne, tăria coloanei si limpezimea mintii, dă-ne căldura inimii si dârzenia sufletului, dă-ne să nu întoarcem capul când vedem nedreptatea, să nu închidem ochii atunci când semenii nostri sunt umiliti! Ajută-ne, Doamne, să ne regăsim chipul! L-am văzut în icoane si în toti oamenii frumosi pe care ni i-ai dăruit. Iar...de va fi să ne spargem capul, dă-ne nouă să nu ne temem si, mai ales, dă-ne să avem ceva în cutie!

luni, 24 octombrie 2011

Homo ludens

În copilărie...îi priveam pe adulti si aveam impresia că sunt oameni seriosi, responsabili, că stiu ce fac... Îi simteam ca fiind repere... Astăzi, însă, la vârsta adultă, încă mă bucur să ma urc într-un trenulet, ori zâmbesc si cânt cu drag un cântec învătat pe când eram la grădiniță. Îmi place să mă joc cu copiii si nu sunt sigur că jocul e doar pentru ei.  Un copil asteaptă în mine si se joacă ori de câte ori are ocazia.

Mă uit în jur... E plin de copii, de toate vârstele. Unii se joacă de-a specialistii, altii de-a soferii, ori de-a militarii... Unii fac pe sefii, altii pe nesupusii, unii sunt speriati, altii bucurosi ori mofturosi... Suntem într-o dramă în care analiza tranzactională s-a blocat la prima treime. Ne jucăm si nu e mereu rău, căci homo ludens e homo sapiens, dar unde ne-or fi adultii? Ne mai si maturizăm, păstrând, totusi, ludicul, sau rămânem infantili, făcând pe seriosii?

sâmbătă, 22 octombrie 2011

Despre tentatia de a fi mintiti

În Sibiu există un pod numit "al mincinosilor". E frumos arcuit si împodobit cu flori. Oamenii se simt bine, se înveselesc si îl caută. Uneori trec peste el fără să stie. 

Mi-am adus aminte de copilărie... Tatăl meu avea un coleg de serviciu foarte vorbăret si mincinos notoriu. Omul avea o multime de povesti pe care eu le ascultam cu plăcere. Poate că, dacă mi-ar fi spus ceea ce ceilalti credeau că ar fi fost adevărul, nu ar fi fost atât de interesant sau...poate că da... N-am să stiu niciodată, căci omul mintea frumos. Îsi construise chiar o realitate a lui, foarte colorată.

Cineva, vrând să le dea peste nas adeptilor neînduplecati ai neminciunilor, a  întrebat: "Dacă un nebun vine cu o mitralieră în mână si te întreabă unde este mama ta, tu îi spui adevărul?"

Câti nu am folosit minciuna nedureroasă, cea care "ne salvează când suntem într-o situatie dificilă" sau care păstrează o iluzie minoră, dar pe care o consideram necesară...Uneori ipocrită, alteori nevinovată, am utilizat-o din când în când ca pe o carte din mânecă.

Dincolo de nevinovatele minciuni, sunt cele reci si calculate, ale politicienilor sau ale escrocilor de rând, ori ale noastre, atunci când ne îndepărtăm de axul nostru moral.

Totusi, cine l-ar asculta pe cel care spune adevărul? Între o minciună frumos ambalată si un adevăr terapeutic, alegem deseori minciuna, ca pe o amânare a confruntării cu noi însine. Cerem să fim mintiti si închidem ochii la evidente. De aceea, ne îndepărtăm, încet-încet, de noi însine si de autenticitate.

Ne plac minciunile, silicoanele, aparentele, dar dincolo de ele e, din ce în ce mai înghesuit...omul. Nu ne-ar strica o infuzie de...adevăr sau, măcar, să deschidem larg fereastra. S-ar putea să nu fie chiar atât de neplăcut. Simtiti aerul proaspăt?

sâmbătă, 8 octombrie 2011

Cafeaua sălcie

Am în fată o cafea... E amară. N-am simtit nevoia să o îndulcesc. Îmi aduc aminte de ceea ce am citit undeva... Cică viata e ca un ceai. Uneori...uităm să amestecăm si zahărul rămâne pe fundul cănii. După ce am băut tot ceaiul, dăm de dulceată si parcă regretăm că am lăsat lichidul să se scurgă fără bucurie.

Pentru că tot suntem la lichide, mă gândesc la societatea acesta românească si la institutiile ei ca la o Atlantidă pierdută si neredescoperită de lumea civilizată. Legile nescrise sfidează bunul simt, nu si logica subacvatică. Oamenii consistenti, cu greutate, sunt la baza ei. Cu cât, însă, oamenii sunt mai usori, mai superficiali, mai aproximativi, cu cât constiinta le permite să se miste mai în voie, nefiind opriti de vreun principiu, de loialitate, ori de un presupus bun simt, se ridică si plutesc, iau decizii care afectează destine, dar foarte rar conduc. Da, România e o tară afectată, nicidecum condusă.

Poate cineva, totusi, să scoată dopul? După ce apa care a inundat acest bazin carpatic va ajuge la limite rezonabile, ce vor face oamenii de paie si cine ne va conduce? Că prea ne-am obisnuit cu inconsistenta...

Ia să-mi pun o lingurită de zahăr în cafea. Hmmm... Să nu uit să amestec! Vă las...

luni, 26 septembrie 2011

După melci sau printre oameni?

Fost-am după melci si m-am întors. Nu melcii m-au retinut, ci oamenii. De câteva decenii îi tot privesc si nu pot să nu mă minunez. Se presupune că pe unii îi cunosc, dar taine nepătrunse sălăsluiesc în ei. Uneori...nu taina...ci orbirea a ceea ce vrei să crezi despre om trage un văl peste tot ceea ce ai văzut de-a lungul anilor. Se întâmplă uneori ca, de dincolo de văl, un om pe care orbirea ta l-a protejat, să sară, alături de cei ce cu răul te pândeau, si să-ti înfigă un cutit în spate. Îl privesti...niciun regret. Trebuia să o facă, altfel i-ar fi dezamăgit. Ce bine era după melci!

Un văl s-a ridicat... Dincolo de el...oamenii... Cât de goi sunt oamenii dincolo de văl! În momente de restriste îi cunosti pe ceilalti, le vezi adevărata fată. Unii sunt frumosi, adevărati, nu perfecti, dar minunati, altii... Hmmm... Adevărata fată a omului...  O fi aceasta adevărata? Vrem, oare, să o vedem? Compensează frumusetea celor putini ceea ce ai văzut pe chipurile celorlalti? Da, sigur că da.. Nu strică un astfel de exercitiu, desi...as fi preferat să caut în continuare melci...

joi, 28 iulie 2011

Flutureli

Viata mi-e plină
De nectar, de lumină,
Mi-e haina-n culori
De minunate flori,
De cer, de pământ,
De mângâieri de vânt.

Priviti-mă! Trec,
Din zboru-mi m-aplec.
Mi-e veselă clipa,
Usoară aripa,
Efemeră vecia,
De ajuns...bucuria

Iar voi, privitori
Alergati din zori,
Ani lângă ani
Cu gândul la bani,
Nestiind nicio clipă
Că fericirea-i smerită.

Nu face bairam
Si niciun tam-tam,
E-ntr-o simplă privire
Fără nălucire,
E-n gândul curat
Lipsit de bănat.

E-n inima caldă
Rămasă ca pradă
Eternei iubiri
De dincolo de firi.
Si voi, ca si mine
Plecati veti fi mâine.

În simplu cătati
Să vă bucurati,
Fericirea-i ascunsă
În inima pătrunsă,
În raza de iubire
Si-n dor de nemurire.

marți, 19 iulie 2011

Rugă

Pe aripi de gând
Mă avânt în zbor,
Pe unde de suflet
Mă întorci usor.

Mi-e inima pâlnie,
Mi-e gândul rebel,
Ti-e chipul făclie,
Ti-e zâmbetul Cer.

Alerg...unde oare?
Ce zări îmi deschizi?
Si vie mirare
În ochi îmi aprinzi?

Primesc al Tău dar
În fiece zi,
Nimic nu e zar...
Doar Tu si-ai Tăi fii.

Primeste-mă, dar!
si-mi fă, iar si iar,
În suflet altar
În inimă...jar.

miercuri, 29 iunie 2011

Din nou la taclale

Închis-am cafeneaua si iesit-am în lume... Ce junglă si ce line ape! M-am bucurat de prietenie si de iubire, de trădări rănit m-am lăsat... Fericit am fost si trist asemenea... Vizitatu-m-au nobile si jalnice gânduri, văzut-am oameni aproape de Cer sau zbătându-se-n mocirlă, ori în piatră prizonieri... Între revoltă si recunostintă am pendulat, între dezgust si fascinatie... Si plin de viată am fost, dar si abulic, ca într-o stranie bipolaritate...

De cafenea dor mi s-a făcut, ca de un refugiu necesar. O deschisei si vă invit să ne mai si asezăm. Mireasma de cafea, de ceai si de scortisoară ne îndeamnă la taclale. Bine ati revenit! Luati o carte si veniti de povestiti! Cafeaua o aduc eu. Ori vin cu ceaiul. :)

joi, 28 aprilie 2011

O carte cu dor

În seara aceasta am frunzărit o carte pe care o am încă din adolescentă. Îmi amintesc foarte multe despre ea. Am văzut-o pentru prima dată pe unul dintre rafturile cu cărti ale bunicului meu... Absolvent a doar patru clase, crescut în vremuri cu adevărat grele, în tinerete trecut printr-un război, bunicul a devenit, în timp, un mic autodidact, cu mult respect pentru cărti, ziare... Îmi aduc si acum aminte cum bunica mea avea mereu grijă ca ziarele să fie asezate la locul lor, în suport, într-o ordine anume, ca fiecare carte să fie pusă la loc cu grijă, după ce a fost citită...

Ei bine, am luat această carte din raftul bunicului si am început să o citesc... Astăzi nu sunt de acord cu ceea ce citeam atunci, cred chiar că erau destule elucubratii intelectuale asternute trufas, dar imboldul spre cunoastere era atât de puternic, încât pot spune că a fost una dintre cărtile care mi-au crescut potentialul motivational spre căutare intelectuală si spirituală.

Simtind că eram fascinat de carte, mi-a dăruit-o. Azi, după vreo 25 de ani, ideile răsfirate pe paginile de culoare galbenă spre brună îmi par infantile, dar o mână magică îmi desenează în fata ochilor mintii chipul bunicului meu, care mi-a dăruit cu drag această carte.

Mă gândeam...că fiecare carte are viata ei, trăită alături de personajele sau ideile care l-au inspirat pe autor, alături de însusi cel care si-a strunit trăirile si gândurile, rostogolindu-le, asa cum a stiut el mai bine, dintr-o parte în alta a paginii, până la ultima filă... Viata cărtii capătă culori nebănuite după ce ajunge, trecând prin rafturi, în mâini care o răsfoiesc cu grijă. Uneori...ne amintim chiar si mimica vânzătoarei care ne-a tinut, în mod complice, o carte, locul unde am citit anumite pasaje din ea, asociem emotii cu persoane, perioade din viată, frânturi din spatiu... Citind, ne activăm amintiri si locurile copilăriei sunt populate iar...cu eroi noi si cu idei din ce în ce mai trecute prin filtru.

O carte care îti place e o experientă de viată, e întâlnirea cu tine si cu ceilalti, e un festival al ideilor si o poveste în constructie.

Păstrez cu drag cartea si mă rog pentru sufletul bunicului meu, căci au trecut ani buni de când el a plecat la Domnul. Astăzi mi-a fost dor de el, dor să mă asez si să discutăm despre câte-n lună si în stele si, mai ales, despre câte pe pământ. Un dor linistit.

Lăsati! Haideti, mai bine, la o cafea! Ori la un ceai... :)

duminică, 17 aprilie 2011

Despre minciuna auto-administrată

La rădăcina fiecărei fapte rele stă o minciună. Suntem tentaţi să-i spunem “minciunică”, dar ea e ditamai cauza căderilor noastre.

Să ne imaginăm că trebuie să cumpărăm ceva şi că e coadă mare la ghişeul de unde vrem să cumpărăm. Nu avem chef să aşteptăm, aşa că intenţionăm să “ne băgăm în faţă”. E o faptă urâtă şi nu am putea să o facem, dacă nu ne-am administra singuri o minciună, ca un vaccin împotriva remuşcărilor. De exemplu, dacă ne-am spune că toţi bătrâneii aceia care stau la coadă sunt pensionari şi că au timp destul, parcă am fi mai pregătiţi pentru gestul nesimţit. Sau, dacă am vedea o femeie însărcinată la rând, am putea să ne gândim că este în concediu prenatal, prin urmare, are timp berechet. Orice minciună e bună pentru a ne rezolva” problema, nu?

Ei bine, cu cât faptele sunt mai urâte sau mai ruşinoase, cu atât minciunile sunt mai sofisticate. Dacă aţi avea nenorocul să staţi de vorbă cu un pedofil, aţi vedea că el are, împreună cu cei asemeni lui, o întreagă filosofie care să justifice acea infracţiune strigătoare la cer.

Am trecut de la o extremă la alta, tocmai pentru a sublinia faptul că minciuna însoţeşte gesturile şi acţiunile imorale sau ilegale pe toate palierele.

De obicei, minciunile noastre se însoţesc cu minciunile altora. Se vorbeşte foarte des despre un anumit anturaj care l-ar fi stricat pe un tânăr. Ce s-a întâmplat, de fapt? Oare nu cumva minciunelele lui s-au întâlnit cu minciunile celor din anturaj şi s-au potenţat reciproc? Eu spun că da. Când cineva îi spune unui om minciuni, mizează şi pe capacitatea lui de a se păcăli singur. Anturajul rău nu ar putea face nimic, dacă noi nu am fi tentaţi să ne minţim, pentru a ne justifica tendinţele de care ne ruşinăm.

Iată, aşa ne duc minciunile noastre încet, încet sau chiar mai rapid, spre un tot mai afund mâl. Minciuna auto-administrată e cea mai nocivă dintre minciuni. De ce nu ne-am dezbăra de ea?

Articol pregătit pentru a fi publicat în Cydinum . 

marți, 12 aprilie 2011

"Un vierme mic", de Costache Ioanid



E noapte. La o masă, plecat peste hârtie,
cu-abecedaru-n faţă, stă un copil şi scrie.
Dar lângă el, vicleană, din luciul filei roze,
zâmbeşte o şopârlă din cartea lui cu poze.
Acum copilu-şi pune creionul între dinţi.
- Şopârlele-s frumoase...şi-s repezi...şi cuminţi.
Uşor el dă o foaie. Şi altă...Şi-ncă una.
Apare papagalul...păunul şi păuna...
si un cocoş cum scurmă, hrănind o găinuşă,
si un... Dar stai...afară...cine-a scâncit la uşă?
Băiatul stă şi-ascultă. E-un glas sau o părere?
Se duce-n prag şi strigă: -E cineva? Tăcere.
Ba nu. E-un glas subţire. Auzi? - Mi-e frig...îngheţ...
Copilule, deschide pentr-un sărman drumeţ!
- Dar cine eşti? Mi-e frică
. -Sunt mic... -Să-ntreb pe tata!
- Nu-l întreba! Deschide, că plouă cu găleata!
Şi-apoi, ştiu basme multe şi ghicitori un sac!
- Dar cine eşti?
- Un vierme... - O, viermii nu prea-mi plac.
- Dar eu sunt mic...o scamă...şi când mă fac covrig,
Abia mă vezi. Hai, trage zăvorul, că mi-e frig!
Şi i-a deschis băiatul. - Noroc şi seară bună!
- Noroc... -Dar unde-i ploaia?
- A stat...nu vezi că-i lună?
Hi, hi !...A fost o glumă ca să mă laşi pe prag...
Dar stai, nu-nchide uşa, că după mine trag
Un vechi şi bun prieten, un şoricel din pod...
- Sunt eu! Dar cartea unde-i? Ia dă-mi-o să ti-o rod !
Apoi o să dau fuga pe mese şi prin blide
Să facem mii de pozne. Dar stai, mă rog, nu-nchide,
Că trag şi eu cu coada o bufniţă flamandă !
- O bufniţă? Mi-e frică
! - Dar bufniţa e blândă...
- Sunt bufniţa! Priveşte în ochii mei rotunzi.
De-acum să umbli noaptea şi ziua să te-ascunzi !
Să fii ascuns de mama, de tata...stai puţin.
Ia mai lărgeşte uşa să intre şi-alt vecin...
-Eu...mă cunoşti. Sunt vulpea. Şi cred că mă iubeşti...
- Eu ştiu că vulpea strică... - Ce?
- Viile... - Poveşti!
Dacă asculţi de mine am să te-nvăţ să furi !
- Dar e păcat... - N-ai teamă ! Nu spune în Scripturi
Că apele furate mai dulci sunt, mai plăcute...
Şi-acum...deschide-n lături,că vine...vine iute...
O zâna fără seamăn! Zâmbind să-i ieşi în cale
Slăvitei caracatiţi!...încolăcimii sale!
- Nu, n-o primesc! Mi-e frică! Afară!...
Prea târziu...
Căci bufniţa şi vulpea şi şoarecul suriu
Dau uşa de perete. Şi umede ventuze
Se prind în rotocoale pe umeri, peste buze...
Ce rece-nbrăţişare! Cum i se frânge trupul!...
- Aşaa! Sunt deznădejdea! Acum...apare lupul!
Vai! În chenarul uşii doi ochi de foc se-arată...
E lupul ce rânjeşte...şi vine...vine... TATĂ ! Ca trăznetul loveşte o flacără pe lup.
Iar umedele braţe de pe copil se rup.
- Tu dormi ? Îi spune tata. Şi lecţia nu ai scris !
Ce bine-i lângă tata ! Ce bine c-a fost...vis...
¤
Minciuna nu-i o crimă, se spune câteodată.
E-un vierme mic, ce trece. Şi floarea-i tot curată...
Nu, floarea nu-i curată! Un vierme nu-i ca roua.
Întâia ta minciună aduce pe a doua.
Întâi e o verigă, apoi un lanţ: robia.
Visarea trage lenea şi lenea lăcomia.
Apare băutura, desfrâul, furtişagul.
Şi-apoi când deznădejdea, trecând în grabă pragul,
Te face să-ţi curmi viaţa sau să te-mbete crima,
Cine-a deschis zăvorul? Doar o minciună... Prima.
MINCIUNA E O CRIMĂ! E-o crimă orice pată!
Când vine micul vierme! Tu strigă-n grabă: TATĂ!
Prin sângele salvării loveşte-l pe duşman!
Alungă primul oaspe', căci ultimu-i Satan !

duminică, 10 aprilie 2011

O bijuterie duhovniceasă: "Lacrimă si har"


Un bun prieten mi-a recomandat să citesc o carte despre părintele Constantin Sârbu. Astăzi, când atât de multi suntem tentati să-i criticăm pe preoti, când, smintiti de slăbiciunile umane ale unora dintre ei sau, pur si simplu, îndreptătindu-ne propria necredintă, noi, cei care trăim zi de zi rontâindu-ne propriile tristeti, judecăm si cele rele si cele bune făcute de oamenii bisericii, uitând că si printr-o sârmă ruginită trece curentul, astăzi...avem nevoie, parcă mai mult decât oricând, de pilda de viată crestină a părintelui Constantin.

Orfan sărac, crescut de bunicuta lui în credintă si mereu pregătit să lupte, să-si asume îndrăzneala cea bună, părintele Constantin si-a făcut studiile teologice, a ajuns preot si a construit Biserica Vergului în vremuri dintre cele mai tulburi, când România se zbătea între cele două fronturi si când comunismul ateu ne-a pus cizma pe gâtlej. Simtind că solutia nu este politică, ci stă doar în credintă, părintele a înduplecat autorităti dintre cele mai rigide să permită cresterea bisericii. E o minune că a reusit. Credinciosii, cuceriti de dăruirea si de înduhovnicirea lui, au venit cu drag si i-au fost alături.

Ca orice crestin viu în credintă si plin de îndrăzneala mărturisirii, părintele a fost arestat în 1954 si a trăit 8 ani în închisorile Jilava, Poarta Albă, Gherla, Aiud si în Insula Brăilei, după care a mai primit 2 ani de domiciliu obligatoriu în Bărăgan.

Nimic nu l-a oprit, însă, pe părinte să refacă Biserica Sapientei, aflată în stare de ruină la venirea dumnealui si să întetească flacăra credintei. Multimea credinciosilor, însetată de apa cea vie, venea în această oază de har.

Asta nu au mai răbdat-o comunistii. Astfel, în ziua de 23 octombrie 1975, un medic bine "instruit" l-a mutat pe părintele Constantin Sârbu la viata cea vesnică, viată pe care el o trăia încă de aici.

Noi suntem tentati să ne justificăm căderile dând vina pe toti ceilalti. Iată, însă, că în vremurile apropiate nouă mai sunt oameni pe care-i putem urma. Mai avem modele de viată. De ce am căuta idoli de tinichea?

sâmbătă, 9 aprilie 2011

joi, 10 martie 2011

Spectator la "Târfă de lux"


Un act de cultură miscă, tulbură, te duce aproape de miezul gândului împletit cu simtirea cea mai pură...

Am aflat despre "Târfă de lux" pe facebook. Citeam postări care făceau reclamă spectacolului, încă de când era doar în stadiul de repetitii. La început, mi-a atras atentia pentru că o mai văzusem pe Dorina la televizor. Apoi mi-a plăcut să văd cât suflet puneau actorii în realizarea acestuia. Dorinta de a-l vedea a crescut si a început să mi se pară nefiresc să nu particip la eveniment. Mă încurca, însă, ceva. Eram obisnuit să merg la spectacole la care poate merge si fiul meu. El are 13 ani. Titlul...hmmm... Da, stiu...eticheta. Îmi imaginam cum ar fi sunat dacă diriginta lui l-ar fi întrebat la ce piesă de teatru a fost...

Ei bine, a venit ziua spectacolului... A fost ciudat să merg singur, fără ai mei. M-am simtit ca un adolescent întârziat, dar am trecut peste asta, doar ca să fiu acolo.

Povestea fetei care a fost abuzată, crescută în promiscuitate, cu iluziile ei autoadministrate, cu visurile si cu trăirile ei, cu nevoia de sigurantă... Frivolitatea si tristetea... Seductia ca mijloc de supravietuire... Iubirea si teama... Lupta pentru a iesi din carapacea durerii si frica de a se ridica altfel decât într-un vis frumos... Fascinantă lecţie de viaţă...

Cineva mi-a spus ca e vorba despre superficialitatea bărbatului, a celui care vede doar sex sau propria mărire într-o relaţie, altcineva i-a replicat că, de fapt, e vorba despre superficialitatea femeii, care, între un macho şi un om aşezat, între unul care profită de ea şi unul care vrea sa o ajute...îl alege mereu pe primul, care, între vis şi realitate, alege sa fie bovarică... Cred, însă, ca a fost, cu adevarat, o poveste despre superficialitate si ipocrizie, despre destin si iubire, despre viaţa, despre...noi.

Obsesia ei de a se îndrăgosti de un om care ştie să taie lemne, care ştie să facă focul, este cea care m-a urmărit cel mai mult... Pentru mine, a fost cheia povestii. Mi-o imaginam...copilă fiind şi tremurând de frig, privindu-l peste gard pe vecinul care tăia lemne... Un astfel de om trebuia sa fi fost un erou... Omul care aducea caldura in familie...

Da, suntem cu adevarat superficiali... Vedem si judecam omul dupa aparente...fara sa ne facem timp si fara sa ne sinchisim sa-l cunoastem. In jurul nostru se petrec drame pentru care ne grabim sa atribuim cate o vina, daca se poate, chiar celor care sufera cel mai mult.

As mai fi avut multe de scris despre ceea ce am trait in timpul piesei si dupa aceea, dar mai las si pentru comentarii...

Un spectacol fascinant, care nu te lasa sa lenevesti, din care fiecare isi ia propria portie de viata...

sâmbătă, 29 ianuarie 2011

Fericirea de a fi

Stau în fata unui cafele si sorb fericirea... Încerc să mă obisnuiesc cu ea si să-i rezist... Stiu că omul îi face fată foarte greu si o alungă undeva, în straturile profunde ale memoriei. Ca si durerea profundă, fericirea este extremistă... Ne adaptăm repede si o ascundem în banalitate... Mda... Nimic nu e mai banal decât să trăiesti, să ai o familie frumoasă si să-ti păstrezi tihna casei.

Banalitate... Minunile sunt banale... Respirăm, vorbim, gândim, scriem, citim, iubim... Viata e plină de minuni. Cum de ne-am pierdut puterea de a le simti? Ne-am îndepărtat de Divinitate si, doar pentru că nu Ea nu ne-a părăsit, ne-am impropriat toate darurile primite si le considerăm ca fiind, nu doar naturale, ci si meritate.

Un medic veterinar mi-a spus o poveste. Cică un om a venit la el cu un câine trist. Nu stia ce să-i mai facă pentru a-l înveseli. Atunci, medicul l-a prins de ceafă si a început să-l rotească deasupra capului. Câinele nu a scos niciun sunet, dar, după ce a scăpat, nimeni nu era mai bucuros decât el. Desigur, e doar o poveste, dar si noi facem la fel. Nu ne bucurăm de ceea ce avem si asteptăm să ne ia cineva de ceafă, pentru a ne recâstiga fericirea, după ce ne vom vedea scăpati.

De fapt, fericirea e o stare pe care o experimentăm extrem de rar, desi ea e deseori prezentă. Îi dăm diverse nume, o legăm de unele evenimente sau persoane si ne trece imediat. Doar marii rugători, în smerenia lor, reusesc să o păstreze mai mult. Părintele Paisie spunea că Dumnezeu ne dăruieste din când în când câte o prăjiturică din marea Lui cofetărie. Fericirea, însă, constă în capacitatea de a aprecia la maximum toate darurile primite.

Să fim fericiti, dragi prieteni!

duminică, 23 ianuarie 2011

Eu cred, de Ana Blandiana


Eu cred că suntem un popor vegetal,

De unde altfel liniştea

În care aşteptăm desfrunzirea?

De unde curajul

De-a ne da drumul pe toboganul somnului

Până aproape de moarte,

Cu siguranţa

Că vom mai fi în stare să ne naştem

Din nou?

Eu cred că suntem un popor vegetal

-Cine-a văzut vreodată

Un copac revoltându-se?

vineri, 14 ianuarie 2011

O poveste despre iubire, prietenie si demnitate

Săptămâna aceasta am fost plecat la Oradea. Pentru că am ajuns cu câteva ore mai degrabă în gara din orasul de destinatie, am intrat într-un bar si mi-am cumpărat o cafea. Ce-i drept, aveam cam mult de asteptat, asa că au mai urmat vreo două cafele... Nimic nu-mi amintea de boema noastră cafenea si mă gândeam că va fi o experientă neplăcută. Desi era ora 5.30 dimineata, aproape la fiecare masă era câte cineva... Un obisnuit al barului a cerut si el o cafea, dar nu a vrut să o plătească, motivând că nu e destul de dulce. Barmanita si-a luat atunci un băt, parcă anume pregătit, i-a luat înapoi cafeaua si l-a gonit. Era o larmă si nici prin gând nu-mi trecea că va exista ceva care, peste vreo oră, tot în aceeasi locatie, să-mi stoarcă lacrimi în fata tăriei si gingăsiei iubirii, a trăiniciei prieteniei, celei în focuri călite, ca să nu mai vorbim despre adevărata demnitate umană.

Ei bine, nimic din ce era în acel bar nu mă trimitea cu gândul la prietenie si cu atât mai putin la iubire. Nici măcar cartea pe care mă pregăteam să o citesc: "Garda tineretului român", volum coordonat de domnul Octav Bjoza. Citeam cu frenezie despre destinele unor tineri elevi si studenti care au ajuns în penitenciarele comuniste, pentru că, în anii 50', au avut curajul de a se împotrivi regimului. Ceea ce voiam să vă prezint astăzi, însă, e o poveste de dragoste. Voi cita din carte. Orice altceva am mai spune, ar fi în plus.

"Pe (...) Carmen am cunoscut-o pe când avea 13 ani, elevă la o scoală generală, iar eu aveam 16 ani si eram elev la liceul "Andrei Saguna". A fost o dragoste la prima vedere. Privirea ochilor ei albastri m-a urmărit din prima clipă si mă va urmări până la moarte."

"După circa 6 luni de detentie, în celula alăturată a fost adus tatăl meu. Desi ferestrele aveau gratii si erau bătute cu cuie si scânduri, a reusit să-mi transmită în soaptă: Carmen te va astepta, chiar de va fi să faci toată pedeapsa! Convorbirea a fost interceptată, iar eu pedepsit cu două săptămâni de izolare, cu mâncare o dată la trei zile. Cu coada lingurii pe care o aveam, zgâriam toti peretii celulelor prin care treceam, scriind: Carmen, Carmen..."

"Spre sfârsitul lunii august 1961, eram în lagărul de la Grindu, în brigada de muncă a intelectualilor. Am observat cum câtiva dintre prietenii si colegii mai apropiati, din mica lor ratie zilnică de pâine, economiseau câte o bucătică, punând-o să se usuce la soare. Peste câteva zile, i-am surprins făcând pesmet din pâine uscată. La fel, au adunat si câte o bucătică de marmeladă de la fiecare. Nici prin gând nu-mi trecea ce vor să facă si nici n-am fost curios să-i întreb. Într-o zi m-au chemat si într-un cadru solemn mi-au dat un mic tort, făcut din tort si marmeladă. Pe el scria: Lui Carmen si Octav, de la prietenii lor. (...) Cu totii am început să depănăm amintiri. Unul dintre ei făcuse într-un bidonas pentru apă putin vin, tot din marmeladă. Fiecare a luat câte o gură. Era întâi septembrie 1961-de ziua lui Carmen-si ei, prietenii mei, nu uitaseră acest lucru."


"Cu tinicheaua de gât si fără nicio meserie (...), ne-am căsătorit în ziua de 11 decembrie 1962."

"În conditii de presiuni psihice, Carmen a fost anchetată de Securitatea Brasov, în repetate rânduri, în legătură cu cazul meu si al tatălui."

Domnul Octav Bjoza este presedintele Asociatiei Fostilor Detinuti Politici din România. Dumnealui si toti colegii de suferintă merită recunostinta poporului român.

Nu am putut lăsa cartea din mână, până când am ajuns la ultima pagină. Apoi...m-am întors în România prăfuită si afumată... De câte ori vorbim în zeflemea despre poporul român... Eu cred că nu avem acest drept, tocmai pentru că si oameni ca domnul Bjoza fac parte din acest popor. În loc să ne lamentăm, putem să învătăm din jertfa lor. Aceasta e fibra românească. Să o iubim si să ne străduim să fim demni de ea!

duminică, 9 ianuarie 2011

Povesti la gura sobei


Sunt în rapidul de Oradea. Trenul stationează cam de multisor în statia Lunca Bradului. Când am plecat din Brasov...ploua usor. Aici, însă, e iarnă în toată regula. Zăpada are cam 10 centimetri si e destul de rece. M-am gândit să tai niste lemne si să fac focul în semineul din cafenea. Fierbem vinul si povestim ca la gura sobei. Povesti cu, despre sau de la bunici, povesti din vremea copilăriei. Ce ziceti?

joi, 6 ianuarie 2011

E, totusi, ziua Botezului Domnului...

Astăzi sărbătorim Botezul Domnului. De unde stim asta? Păi, privim în calendar, poate mergem la biserică, poate vedem la televizor cum se înghesuie oamenii la agheasmă. An de an, vedem la televizor doar aglomeratie si mai apar niste oameni în slipi...aruncându-se în apă după cruce. Din când în când, se mai sparge câte un butoi...si apa sfintită se varsă pe stradă.

De Crăciun, oamenii mănâncă sarmale, de Paste, mănâncă miel, de zilele sfintilor...merg la onomastice... Dar de ziua Botezului ce fac? Hmmm... Nici măcar ger nu e.

Valeriu Gafencu, sfântul închisorilor, spunea despre comunism că va trece, dar să avem grijă ce punem în loc. Am avut? Se vede treaba că nu. Altfel, nu am avea an de an aceeasi dezordine asteptată, filmată si transmisă în direct si în zeci de stiri înregistrate si comentată cu ostentatie de tot felul de analisti.

Să nu uităm că este o zi a bucuriei! Fiti fericiti! Mâine îl vom sărbători de Sfântul Ioan Botezătorul, cel care s-a mărturisit a nu fi demn nici să-i lege sireturile celui pe care L-a Botezat. Întotdeauna l-am privit pe Sfântul Ioan ca pe un soldat duhovnicesc, un om al Domnului, venit într-o misiune sfântă si plecat după îndeplinirea ei. E un bun prilej să ne gândim la scopul nostru si să punem pe planul doi micile si atât de solicitantele noastre zgâmâieli orgolioase.

La multi ani, tuturor celor care poartă numele Sfântului Ioan si celor care cunosc Ioni si Ioane! Cu asta, ne-am cuprins pe toti. :)