Mi-e dor de vremurile simple ale copilăriei, de oamenii sfătosi care sed pe băncute, în fata blocului, în fata casei ori pe marginea drumului. Mi-e dor până si de socializarea de care aveam parte în timp ce stăteam la coadă la pâine, la pui, la salam... Mi-e dor ca atunci când merg cu trenul să nu mai stau cu nasul în laptop sau în calculator, fără să-l văd pe vecinul de compartiment, baricadat si el după propriul aparat... Mi-e dor să văd chipuri si priviri care interactionează pe stradă si să nu tresar la gândul că trecătorii vorbesc singuri, doar hands-free-urile salvându-i de aparenta schizofrenie.
Nu, nu de copilărie mi-e dor, nici idioata nostalgie după vremurile comuniste nu mă încearcă. Mi-e dor doar de...om, de omul real, cu toate imperfectiunile lui, si mi-e poftă...da, mi-e poftă...să musc dintr-un măr pătat, viermănos, cules de pe marginea drumului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu