Stau în fata unui cafele si sorb fericirea... Încerc să mă obisnuiesc cu ea si să-i rezist... Stiu că omul îi face fată foarte greu si o alungă undeva, în straturile profunde ale memoriei. Ca si durerea profundă, fericirea este extremistă... Ne adaptăm repede si o ascundem în banalitate... Mda... Nimic nu e mai banal decât să trăiesti, să ai o familie frumoasă si să-ti păstrezi tihna casei.
Banalitate... Minunile sunt banale... Respirăm, vorbim, gândim, scriem, citim, iubim... Viata e plină de minuni. Cum de ne-am pierdut puterea de a le simti? Ne-am îndepărtat de Divinitate si, doar pentru că nu Ea nu ne-a părăsit, ne-am impropriat toate darurile primite si le considerăm ca fiind, nu doar naturale, ci si meritate.
Un medic veterinar mi-a spus o poveste. Cică un om a venit la el cu un câine trist. Nu stia ce să-i mai facă pentru a-l înveseli. Atunci, medicul l-a prins de ceafă si a început să-l rotească deasupra capului. Câinele nu a scos niciun sunet, dar, după ce a scăpat, nimeni nu era mai bucuros decât el. Desigur, e doar o poveste, dar si noi facem la fel. Nu ne bucurăm de ceea ce avem si asteptăm să ne ia cineva de ceafă, pentru a ne recâstiga fericirea, după ce ne vom vedea scăpati.
De fapt, fericirea e o stare pe care o experimentăm extrem de rar, desi ea e deseori prezentă. Îi dăm diverse nume, o legăm de unele evenimente sau persoane si ne trece imediat. Doar marii rugători, în smerenia lor, reusesc să o păstreze mai mult. Părintele Paisie spunea că Dumnezeu ne dăruieste din când în când câte o prăjiturică din marea Lui cofetărie. Fericirea, însă, constă în capacitatea de a aprecia la maximum toate darurile primite.
Să fim fericiti, dragi prieteni!
