Suntem salvator de slabi

Cât de vulnerabili putem fi! Cel mai puternic om din lume și cel mai inteligent pot deveni într-o clipă dependenți de alții... E suficient ca un singur vas de sânge să plesnească și toată măreția omului se transformă în smerenie. Ca să nu mai vorbim despre faptul că, puternici crezându-ne într-un domeniu, repede trece totul și, oricum, slabi suntem în altul, căci Domnul a distribuit daruri tuturor cu înțelelepțită măsură. 

Puternici peste poate fiind, cât ar dura până când ne-am (auto)distruge? Din fericire, suntem slabi, salvator de slabi și din ce în ce mai conștienți de nevoia pe care o avem unii de alții. De aceea, puterea noastră, singura putere adevărată, stă în iubire, în iubirea cea creștină, de Sus dăruită, în toate formele ei binecuvântate. 

Si dacă?

Biserica nu este de acord cu incinerarea… Are argumente teologice vechi de când lumea, unele expuse extraordinar de părintele și profesorul Dumitru Stăniloae, cel care si-a exprimat credinta si iubirea prin toată opera sa, prin trăirea de zi cu zi, prin jertfa din închisorile comuniste si prin dăruirea din amfiteatrele si bisericile în care a slujit. În fata argumentelor părintelui si în fata a tot ce ne spun oamenii înduhovniciti, e suficient să tacem si să luăm aminte.

Noi, însă, oameni moderni, simtim nevoia să exprimăm, semidoct si fără să ne dam seama cât de profund anticrestin, păreri cu iz de convingeri. Făcând parte din corul dătătorilor cu părerea, cântând la fel de fals, dar după altă partitură, nu pot să nu îmi imaginez un scenariu,că tot ne-a lăsat, probabil, marele om de film Sergiu Nicolaescu câte un strop din extraordinara lui avere.

Ma gândeam…în toată acea nebunie în care văduva era huiduită îngrozitor de câtiva iubitori de telenovele, că nu prea păreau îndrăgostiti de filmele si de spiritul marelui regizor, în care atacuri defazate erau aruncate pe posturile TV la adresa Bisericii de niste bieti expulzatori iritati de vorbe nemestecate…mă gândeam la cel plecat dincolo. E drept, el a lăsat, se pare, cuvânt să fie incinerat. Sotia lui a considerat că e literă de lege ceea ce el a spus. E aici credinta aceea a noastră, cam superstitioasă, că omul, pe patul de moarte sau, oricum, înainte să moară, spune niste lucruri care ar trebui inscriptionate în stancă si, desigur, respectate. Ultima dorinta e lege, atât pentru atei, cât si pentru credinciosi… Să acceptam asta…

Si dacă…dacă…trecând în lumea cealaltă…omul se căieste, printre altele, de ultima dorinta? Zic si eu, ca tot omul care îsi da cu părerea… Dacă îi pare rău pentru ce a lăsat cu limba de moarte? Nu credinciosia familiei îi face bine atunci, în pofida literei personale? E, aici, o dilema: alegem să facem ceea ce omul a zis sau ceea ce Dumnezeu, în Biserica sa, ne-a transmis până în ziua de azi? Când omul e Sergiu Nicolaescu, e foarte greu să i te împotrivesti, căci un regizor se joacă de multe ori de-a Dumnezeu si noi ne obisnuim să-i luăm în serios jocul. Dacă, dincolo fiind, sufletul lui ar vrea o altă decizie? Si în viata aceasta ne răzgândim des. De ce n-am face-o trecând în altă lume?

De ce n-am vrea, totusi, decizia cea bună, cea păstrată în Traditia Sfântă si dăruită nouă azi?

Gânduri nocturne

Stingeti luminile!

Vreau să stau pe o bancă...

Să privesc sclipiri de stele...

Tăceti!
Vă ascult în inima-mi...
Să zburăm!
Sufletul mi-am deschis...
Ati urcat cu totii?
Nimeni să nu rămână în urmă!
Căci vreau să urcăm
Pe coamă de lună,
Pe coadă de stea...
Să privim apoi
Pământul!
Si lucrurile cele mici
Pentru care ne-am scos ochii...

Să ne întoarcem apoi

Si să căutăm

Fiecare glob ocular

Si să-l ducem înapoi

Iertându-ne

Si iubind.

S-a făcut lumină!

În căutarea omului din noi

E o vorbă care spune că dreptatea umblă cu capul spart... Din păcate, de prea putine ori suntem dispusi să ne vătămăm extremitătile superioare ale corpului, cele în care, uneori, frământăm idei. Spun "uneori" pentru că, dată fiind fragilitatea coloanei vertebrale, se poate întâmpla ca părtile superioare să nu fie cele cu care gândim. De ce o fi atât de greu să ne păstrăm oameni, de ce termenul "vertical" îsi găseste cele mai orizontale întrebuintări?  

Usoare întrebări, subiective răspunsuri! Dă-ne, Doamne, tăria coloanei si limpezimea mintii, dă-ne căldura inimii si dârzenia sufletului, dă-ne să nu întoarcem capul când vedem nedreptatea, să nu închidem ochii atunci când semenii nostri sunt umiliti! Ajută-ne, Doamne, să ne regăsim chipul! L-am văzut în icoane si în toti oamenii frumosi pe care ni i-ai dăruit. Iar...de va fi să ne spargem capul, dă-ne nouă să nu ne temem si, mai ales, dă-ne să avem ceva în cutie!

"Un vierme mic", de Costache Ioanid

E noapte. La o masă, plecat peste hârtie,

cu-abecedaru-n faţă, stă un copil şi scrie.

Dar lângă el, vicleană, din luciul filei roze,

zâmbeşte o şopârlă din cartea lui cu poze.
Acum copilu-şi pune creionul între dinţi.
- Şopârlele-s frumoase...şi-s repezi...şi cuminţi.
Uşor el dă o foaie. Şi altă...Şi-ncă una.
Apare papagalul...păunul şi păuna...
si un cocoş cum scurmă, hrănind o găinuşă,
si un... Dar stai...afară...cine-a scâncit la uşă?
Băiatul stă şi-ascultă. E-un glas sau o părere?
Se duce-n prag şi strigă: -E cineva? Tăcere.
Ba nu. E-un glas subţire. Auzi? - Mi-e frig...îngheţ...
Copilule, deschide pentr-un sărman drumeţ!
- Dar cine eşti? Mi-e frică. -Sunt mic... -Să-ntreb pe tata!

- Nu-l întreba! Deschide, că plouă cu găleata!
Şi-apoi, ştiu basme multe şi ghicitori un sac!
- Dar cine eşti? - Un vierme... - O, viermii nu prea-mi plac.

- Dar eu sunt mic...o scamă...şi când mă fac covrig,
Abia mă vezi. Hai, trage zăvorul, că mi-e frig!

Şi i-a deschis băiatul. - Noroc şi seară bună!
- Noroc... -Dar unde-i ploaia? - A stat...nu vezi că-i lună?
Hi, hi !...A fost o glumă ca să mă laşi pe prag...
Dar stai, nu-nchide uşa, că după mine trag
Un vechi şi bun prieten, un şoricel din pod...
- Sunt eu! Dar cartea unde-i? Ia dă-mi-o să ti-o rod !
Apoi o să dau fuga pe mese şi prin blide
Să facem mii de pozne. Dar stai, mă rog, nu-nchide,
Că trag şi eu cu coada o bufniţă flamandă !
- O bufniţă? Mi-e frică! - Dar bufniţa e blândă...
- Sunt bufniţa! Priveşte în ochii mei rotunzi.
De-acum să umbli noaptea şi ziua să te-ascunzi !
Să fii ascuns de mama, de tata...stai puţin.
Ia mai lărgeşte uşa să intre şi-alt vecin...
-Eu...mă cunoşti. Sunt vulpea. Şi cred că mă iubeşti...
- Eu ştiu că vulpea strică... - Ce? - Viile... - Poveşti!
Dacă asculţi de mine am să te-nvăţ să furi !
- Dar e păcat... - N-ai teamă ! Nu spune în Scripturi
Că apele furate mai dulci sunt, mai plăcute...
Şi-acum...deschide-n lături,că vine...vine iute...
O zâna fără seamăn! Zâmbind să-i ieşi în cale
Slăvitei caracatiţi!...încolăcimii sale!
- Nu, n-o primesc! Mi-e frică! Afară!...Prea târziu...

Căci bufniţa şi vulpea şi şoarecul suriu
Dau uşa de perete. Şi umede ventuze
Se prind în rotocoale pe umeri, peste buze...
Ce rece-nbrăţişare! Cum i se frânge trupul!...
- Aşaa! Sunt deznădejdea! Acum...apare lupul!
Vai! În chenarul uşii doi ochi de foc se-arată...
E lupul ce rânjeşte...şi vine...vine... TATĂ ! Ca trăznetul loveşte o flacără pe lup.
Iar umedele braţe de pe copil se rup.
- Tu dormi ? Îi spune tata. Şi lecţia nu ai scris !
Ce bine-i lângă tata ! Ce bine c-a fost...vis...
¤
Minciuna nu-i o crimă, se spune câteodată.
E-un vierme mic, ce trece. Şi floarea-i tot curată...
Nu, floarea nu-i curată! Un vierme nu-i ca roua.
Întâia ta minciună aduce pe a doua.
Întâi e o verigă, apoi un lanţ: robia.
Visarea trage lenea şi lenea lăcomia.
Apare băutura, desfrâul, furtişagul.
Şi-apoi când deznădejdea, trecând în grabă pragul,
Te face să-ţi curmi viaţa sau să te-mbete crima,
Cine-a deschis zăvorul? Doar o minciună... Prima.
MINCIUNA E O CRIMĂ! E-o crimă orice pată!
Când vine micul vierme! Tu strigă-n grabă: TATĂ!
Prin sângele salvării loveşte-l pe duşman!
Alungă primul oaspe', căci ultimu-i Satan !

Fericirea de a fi

Stau în fata unui cafele si sorb fericirea... Încerc să mă obisnuiesc cu ea si să-i rezist... Stiu că omul îi face fată foarte greu si o alungă undeva, în straturile profunde ale memoriei. Ca si durerea profundă, fericirea este extremistă... Ne adaptăm repede si o ascundem în banalitate... Mda... Nimic nu e mai banal decât să trăiesti, să ai o familie frumoasă si să-ti păstrezi tihna casei.

Banalitate... Minunile sunt banale... Respirăm, vorbim, gândim, scriem, citim, iubim... Viata e plină de minuni. Cum de ne-am pierdut puterea de a le simti? Ne-am îndepărtat de Divinitate si, doar pentru că nu Ea nu ne-a părăsit, ne-am impropriat toate darurile primite si le considerăm ca fiind, nu doar naturale, ci si meritate.

Un medic veterinar mi-a spus o poveste. Cică un om a venit la el cu un câine trist. Nu stia ce să-i mai facă pentru a-l înveseli. Atunci, medicul l-a prins de ceafă si a început să-l rotească deasupra capului. Câinele nu a scos niciun sunet, dar, după ce a scăpat, nimeni nu era mai bucuros decât el. Desigur, e doar o poveste, dar si noi facem la fel. Nu ne bucurăm de ceea ce avem si asteptăm să ne ia cineva de ceafă, pentru a ne recâstiga fericirea, după ce ne vom vedea scăpati.

De fapt, fericirea e o stare pe care o experimentăm extrem de rar, desi ea e deseori prezentă. Îi dăm diverse nume, o legăm de unele evenimente sau persoane si ne trece imediat. Doar marii rugători, în smerenia lor, reusesc să o păstreze mai mult. Părintele Paisie spunea că Dumnezeu ne dăruieste din când în când câte o prăjiturică din marea Lui cofetărie. Fericirea, însă, constă în capacitatea de a aprecia la maximum toate darurile primite.

Să fim fericiti, dragi prieteni!

Mai poate exista onoare în politică?

Lucrez într-un domeniu în care cea mai mică abatere de la normă este sanctionată, desi legile sunt aproximative si seamănă mai mult cu niste obiective decât cu o structură osoasă, fermă, dar si mobilă în acelasi timp. În general, la popoarele latine am observat această tendintă de a legifera obiective si nu realităti. Cu alte cuvinte, oamenii au scris legi netinând cont de ceea ce există, ci de ceea ce si-ar dori să fie, încercând să miste sistemul. Nu ar fi rău, dar legile trebuie respectate acum si aici, nu doar într-un viitor vag.

Chiar si în aceste conditii, o încălcare a unei litere din lege este speculată si omul se pregăteste să plătească. Ei bine, se pare că nu la fel este la vârful politicii. Mă uit si nu-mi vine să cred. Unde este onoarea bărbatului de stat, unde este demnitatea omului politic? După actuala presedintie, nu mai cred în onoarea omului politic, iar despre presedinte...

Am văzut zilele trecute un filmulet în care apărea Regele Mihai. Câtă distinctie a Majestătii Sale, cât respect al oamenilor fată de Rege! Mă întreb: după atâta golăneală, după ce am fost atât de mintiti, după ce am auzit de mii de ori din partea oamenilor politici că anumite promisiuni pe care le-au făcut nu trebuie luate în seamă, că doar erau făcute în campania electorală, după toată această mistocăreală politică, mai avem puterea să revenim la valori, la credintă, la onoare? Mai putem, oare?

Comunicare si comuniune

Într-o cafenea, doi amici stau de vorbă despre...moralitatea pustoaicei de la masa învecinată. Oamenii au păreri si dezbat relaxati, putin amuzati. La un moment dat, unul dintre ei scoate o fotografie ca să-i arate amicului un alt "exemplar", pentru a emite păreri si despre moravurile presupuse ale celei din imagine. Dintr-o dată, amicul se opreste din râs si îl apucă de piept. În fotografie e chiar mama lui...

Aceasta, dragi prieteni, îmi pare mie a fi una dintre diferentele care există între păreri si convingeri. Părerile sunt relaxate, putin implicate, superficiale de multe ori, iar convingerile, numite adeseori "idei fortă", presupun implicarea profundă a persoanei. De aceea, de multe ori, atunci când între un "părerist" si un credincios se înfiripă un dialog despre viată, apare un dezechilibru. Pe de o parte, "păreristul" poate fi catalogat ca fiind ignorant si indolent, în timp ce el se consideră deschis, democrat, iar, pe de altă parte, interlocutorul său poate fi etichetat habotnic, nedemocratic, desi el se simte atasat si îndreptătit să-si sustină convingerea. Comunicarea se tranformă într-o luptă inutilă.

Asta se întâmplă când nu respectăm ceea ce e sfânt pentru celălalt si când uităm să avem iubire si întelegere pentru semenul nostru. Învătăm, însă, din tot ce ni se întâmplă. :)