Să fiti fericiti!

Colind din vremuri de jertfă

Am fost din nou în vizită la Mănăstirea „Râpa Robilor" de la Aiud. Părintele Augustin ne-a primit cu smerenie si ne-a vorbit cu evlavie si cu întelepciune. Acolo, într-un loc al absurdului din vremea comunistă, simti că totul are un sens. Părintele Iustin Pârvu mărturisea despre acel loc: “Mi-e si frică să calc cu picioarele pe acest pământ, pentru că este plin de Sfinte Moaste.” Mergând spre Aiud, am început să citesc „Reeducarea de la Aiud", de Demostene Andronescu. O carte impresionantă, după care nu mai poti fi acelasi. Apoi, nu m-am mai putut opri. „Întoarcerea la Hristos", de Ioan Ianolide, priveste acelasi fenomen dintr-o perspectivă mai duhovnicească. Ceea ce mi s-a părut ciudat a fost că am primit în dar, când mai aveam putin de citit din Ioan Ianolide, cartea „Comori din flăcări", de Bill Desloge, despre viata crestinilor în închisorile comuniste.

Uneori, apare întrebarea: „De ce s-au străduit oamenii aceia să reziste atât?" Unii dintre ei puteau să renunte la luptă, să se lepede de tot ce aveau mai sfânt si să iasă din închisoare. Au preferat să lupte până la ultima picătură de rezistentă duhovnicească. De ce? Dumnezeu i-ar fi iertat, asa cum l-a iertat pe Sfântul Petru, asa cum ne iartă pe noi, cei slabi. Ei bine, cred că acesti oameni au păstrat demnitatea românească, tăria crestină, esenta si scopul vietii. Dacă ne-am întoarce privirile inimii spre jertfa lor, poate ne-am regăsi miezul fiintei.

O cafea în seara de Ajun

O cafea, un ceai si o vorbă din suflet, în Ajun si în toate zilele si serile ce vor urma... În seara aceasta, în care toti suntem mai copii, să ne bucurăm, dragi prieteni! S-a născut Iisus!

Mai poate exista onoare în politică?

Lucrez într-un domeniu în care cea mai mică abatere de la normă este sanctionată, desi legile sunt aproximative si seamănă mai mult cu niste obiective decât cu o structură osoasă, fermă, dar si mobilă în acelasi timp. În general, la popoarele latine am observat această tendintă de a legifera obiective si nu realităti. Cu alte cuvinte, oamenii au scris legi netinând cont de ceea ce există, ci de ceea ce si-ar dori să fie, încercând să miste sistemul. Nu ar fi rău, dar legile trebuie respectate acum si aici, nu doar într-un viitor vag.

Chiar si în aceste conditii, o încălcare a unei litere din lege este speculată si omul se pregăteste să plătească. Ei bine, se pare că nu la fel este la vârful politicii. Mă uit si nu-mi vine să cred. Unde este onoarea bărbatului de stat, unde este demnitatea omului politic? După actuala presedintie, nu mai cred în onoarea omului politic, iar despre presedinte...

Am văzut zilele trecute un filmulet în care apărea Regele Mihai. Câtă distinctie a Majestătii Sale, cât respect al oamenilor fată de Rege! Mă întreb: după atâta golăneală, după ce am fost atât de mintiti, după ce am auzit de mii de ori din partea oamenilor politici că anumite promisiuni pe care le-au făcut nu trebuie luate în seamă, că doar erau făcute în campania electorală, după toată această mistocăreală politică, mai avem puterea să revenim la valori, la credintă, la onoare? Mai putem, oare?

Iarna sărăciei

În cafenea e cald si bine... Miroase a cafea proaspătă, a prăjiturele, a ceai si a lămâie... În casele voastre, asijderea... Stau în fata unei cafele aburinde si mă gândesc că uneori nu o apreciez destul. Să ai cafea, să ai unde să o încălzesti, să ai cu ce să o încălzesti, cu ce să o îndulcesti, cu cine să o bei....

Nu pot să nu zbor cu gândul la I. A avut perioade bune în viată. Avea carte de muncă la Steagu'... În plus, cânta pe unde apuca: ba la Casa de Cultură, ba la nunti... Avea o sotie si doi copii. E drept, i se cam urcase la cap si se cam "împrietenise" cu alcoolul.

După Revolutie, însă, si-a pierdut locul de muncă, sotia i-a murit în conditii dubioase, el s-a afundat în alcool, iar copiii i-au ajuns în centre de plasament. A rămas fără locuintă, dormind si trăind printre cartoane, adunându-le si vânzându-le pentru a-si cumpăra mâncarea si băutura de zi cu zi. Apoi, pentru că uneori reusea se ferească de alcool, a fost primit într-un centru pentru persoane fără adăpost. Igiena lui s-a îmbunătătit considerabil, si-a făcut un program... Avea deja "clientii" lui fideli, agenti economici care îi păstrau cartoanele pe care el le aduna cu constiinciozitate în fiecare zi. Noi, cei care trăim în lumea aceasta paralelă, în care mai există locuri de muncă, locuinte etc., nu sesizăm agitatia subterană a oamenilor fără case, nu stim cât de valoroase sunt pentru ei toate cele care se găsesc pe jos, aruncate sau pierdute de noi, nu avem habar că ne-am putea hrăni cu sume care ni se par infime, dar care, pentru ei, sunt averi. Stiti câtă valoare ar avea pentru ei pensiile de care se plâng unii sau salariile pe care noi le catalogăm ca fiind mizere?

Într-un an, omul nostru a căpătat din nou încredere în el. Scria niste texte care emanau durerea omului rămas singur si le publicam într-o revistută. Păstra fiecare număr al revistei ca pe un pasaport spre civilizatie. Apoi a jucat într-o piesă de teatru, piesă care urmărea să atragă atentia societătii asupra fenomenului homeless. Îmi aduc aminte câteva replici: "Fac cruce locului în care mă asez si dorm." sau "nu de urs mă tem, ci de om". A pus suflet si o tratat piesa cu seriozitate... Poate cu prea multă...

Timpul a trecut. Acum câteva zile l-am văzut din nou... Am oprit la trecerea de pietoni, iar el trecea nervos, trăgând după el un cărucior cu cartoane. Era îmbrăcat gros, cu niste haine ponosite... Nu stiu de ce...nu mă bucur deloc de venirea iernii...

P.S.: Stiu eforturile care s-au făcut si se fac de asistentii sociali pentru reintegrarea sa socială... Din păcate, deprinderile personale si dureroasele conditii sociale si economice ale României perpetuează oscilatia omului nostru între instituriile de protectie socială si temporara autosustinere. Am văzut oameni care au reusit, dar el a rămas ca o durere. Si nu e singurul. Criza actuală, gestionată jalnic de guvernanti si asezată pe umerii săracilor, îi va zdrobi pe multi si va sorbi si putinele resurse materiale ale asistentei sociale de până acum.

Îmi beau cafeaua... Nu stiu de ce...e mai amară...

Comunicare si comuniune

Într-o cafenea, doi amici stau de vorbă despre...moralitatea pustoaicei de la masa învecinată. Oamenii au păreri si dezbat relaxati, putin amuzati. La un moment dat, unul dintre ei scoate o fotografie ca să-i arate amicului un alt "exemplar", pentru a emite păreri si despre moravurile presupuse ale celei din imagine. Dintr-o dată, amicul se opreste din râs si îl apucă de piept. În fotografie e chiar mama lui...

Aceasta, dragi prieteni, îmi pare mie a fi una dintre diferentele care există între păreri si convingeri. Părerile sunt relaxate, putin implicate, superficiale de multe ori, iar convingerile, numite adeseori "idei fortă", presupun implicarea profundă a persoanei. De aceea, de multe ori, atunci când între un "părerist" si un credincios se înfiripă un dialog despre viată, apare un dezechilibru. Pe de o parte, "păreristul" poate fi catalogat ca fiind ignorant si indolent, în timp ce el se consideră deschis, democrat, iar, pe de altă parte, interlocutorul său poate fi etichetat habotnic, nedemocratic, desi el se simte atasat si îndreptătit să-si sustină convingerea. Comunicarea se tranformă într-o luptă inutilă.

Asta se întâmplă când nu respectăm ceea ce e sfânt pentru celălalt si când uităm să avem iubire si întelegere pentru semenul nostru. Învătăm, însă, din tot ce ni se întâmplă. :)

Salomeea

Salomeea... Replicile de pe facebook, prilejuite de apropiatul spectacol "Reîncarnarea Salomeei", m-au dus cu gândul la cea care, cu al său dans, îndemnată de plăceri carnale, dar si de dorinta de răzbunare a Irodiadei, s-a făcut unealta destinului... M-am gândit si la Sfântul Ioan Botezătorul... Mereu l-am perceput ca pe un ostas sfânt, venit cu misiunea de a pregăti Calea Domnului si de a se retrage...după ce îsi va fi terminat misiunea. Nu stiau...nici Irod, nici Irodiada, cu atât mai putin Salomeea, că Sfântului Ioan, oricum, îi venise vremea să plece.

Dansul Salomeei a rămas peste veacuri...ca ispită ucigătoare, ca miscare a Lolitei, a acestei copile-femei, mereu la limita dintre inocentă, senzualitate si cruzime, cu sau fără voia ei...

Dincolo, însă, de Salomeea...cea care a rămas în istorie ca principala unealtă a uciderii Sfântului Ioan, stim si iubim o altă Salomee, rudă a Maicii Domnului si mamă a altui Sfânt Ioan, ca si a Sfântului Iacob. Numele ei vine din ebraicul "shalom" si semnifică pacea.

Salomeea... Un nume, două femei: o ispititoare si o sfântă... Pare firesc să o arătăm cu degetul, să ne lăsăm sedusi de dansul fiicei Irodiadei sau, din contră, să o privim cu evlavie pe mironosită... De noi depinde ce căutăm sau cu ce ochi privim. Chiar si într-o singură persoană, ori într-o operă de artă, putem căuta si chiar găsi ceea ce e în interiorul nostru.

Să ne imaginăm că mai multi oameni trec prin fata unui nud... Unii vor vedea arta, altii doar elemente de sexualitate. Vedem ceea ce suntem. De aceea, în cel mai bun om putem vedea ceea ce avem noi mai rău si într-un om îndoielnic putem vedea ceea ce avem noi mai bun. Oamenii sunt diferiti si atât de complecsi...

P.S.: Abia astept să văd "Reîncarnarea Salomeei" si să dezbatem. Poate facem un exercitiu de autocunoastere. Cine stie?

Un dor hai-hui...

E toamnă târzie si mie mi-e dor de concediu. Visez să merg cu ai mei prin orăselele mici ale tării... Să le căutăm pe cele care par mai comune si să stăm în fiecare dintre cele alese...atât cât simtim... Să gustăm putin din spiritul ce le animă, să vorbim cu oamenii lor, să privim cu nestăpânită curiozitate ceea ce pentru ei e banal... Să trăim o fărâmă din istoria lor... Când oamenii or alerga grăbiti, noi să stăm si să-i admirăm, să ne amuzăm si să furăm o bucătică din farmecul cetătii... Nimic nu-mi trezeste acum mai mult simtul turistic decât povestile citadine ale orăselelor care se încăpătânează să existe.

Notite...

Andrei Plesu scria în august, 1969: "Câte unul, după ce că e plin de defecte, mai are si personalitate!" Doamne, câti nu suntem plini de defecte? Mă gândeam, însă, la "a avea personalitate". Se foloseste foarte des această expresie. Când cineva e căpos, guraliv, agresiv chiar, obisnuim să spunem că are personalitate. De ce, oare? Doar pentru că aceasta e accentuată? Hmmm... E doar un pas spre patologic.

Când un copilas e încăpătânat si răsfătat, devenind un mic tiran al familiei, spunem că are personalitate. Un alt păcat al eufemismelor.

Da', chiar... Avea dreptate Plesu! Impertinenta e năvalnică adeseori, iar bunul simt e asezat, domol... Valul ei, însă, trece, stânca rămâne... În tăcere...

Fantezie

Te privesc... Esti albă, goală, ademenitoare... Mă chemi... Vin aproape de tine... Atât de aproape... încât simt mirosul tău inundându-mi neuronii... Te ating si tu tremuri usor... Îmi hrănesti imaginatia... Alerg cu tine si mă astern din nou în preajma ta... Încet, te îmbrac, te împodobesc cu tot ceea ce simt, gândesc, trăiesc... Te privesc din nou... Da, îmi placi... Acum poti să pleci... Te voi uita si pe alta o voi iubi, îmbrăcând-o încet... Răsfoind, voi ajunge până la ultima pagină. Nu plânge, tu, pagina mea scrisă... Sufletul meu s-a atins de tine si te-a îmbrăcat cum a stiut mai bine. Unii te vor citi si poate te-or iubi...sau te-or uita. Cu bine, pagina mea!

Hrănitoarea comuniune

Vasile Voiculescu a scris în "Ciorbă de bolovan" atât de frumos despre o comunitate săracă si flămândă... A venit acolo un călător care le-a promis tuturor că va face o ciorbă de bolovan, ciorbă care-i va îndestula pe toti. A luat o oală mare, a umplut-o cu apă si a pus în ea un bolovan. Toată lumea s-a adunat să vadă minunea. Numai că...ciorba mai avea nevoie de câteva ingrediente: ba o lingură de sare, ba vreo două cepe, ba câteva legume... Fiecare alerga, pe rând, si aducea, din toată sărăcia lui, câte ceva.

Ciorba a fiert si aburii ei au înconjurat satul. După mult timp de foame, în sfârsit, mirosea a mâncare. Atunci călătorul a scos bolovanul din oală, l-a pus deoparte si i-a invitat pe toti să se înfrupte din minunata ciorbă.

Ce le lipsea, oare, sătenilor, pentru a-si face singuri ciorba? Nimic. Poate doar bucuria de a fi împreună, de dărui si a primi. Dreptate avea părintele Steinhardt: "Dăruind vei dobândi."

Noi ne-am obisnuit să nu mai dăruim, să ne închidem în cămărutele noastre, fiecare cu ceapa lui, cu bucătica lui de sare... Nu mai vorbim, nu mai comunicăm si ne mirăm când vedem că există cineva căruia să-i pese de noi.

Stiu că suntem într-o cafenea, dar e una neconformă, asa că...hai să punem de-o ciorbă! :))

Să ne asezăm!

Vedeti cum trec clipele, minutele, orele, zilele si anii de lângă noi? Parcă a apăsat cineva acceleratia până la capăt. Si noi ne grăbim să plătim facturi, să dăm examene, să mai adunăm niste diplome, să mai iubim pe cineva... Ne grăbim... Nu vrem să pierdem nimic, nu vrem ca timpul să treacă în zadar, asa că alergăm, participăm la agitatia generală si la vacarmul de zi cu zi.

Dacă, însă, cineva ne-ar ruga să ne oprim pentru câteva minute si ne-ar întreba unde ne grăbim si de ce, nu stiu ce sanse ar avea primească un răspuns si, mai ales, habar n-am dacă cineva detine răspunsul corect.

Cafeneaua virtuală vine dintr-o nostalgie si s-a născut din împletirea a două visuri personale. Nostalgia, această stare itită din trecutul nostru...trăit în realitate sau în imaginatia stârnită de lectură... Nostalgia vremurilor în care parcă viata era mai statică, în care aveam timp să vorbim, să ne asezăm, să savurăm cuvinte si gânduri, printre aburi de cafea...

Iar visurile... Da... Încă mai visez o librărie micută, cu câteva mese...la care oamenii se pot aseza să citească o carte, să bea o cafea, să mănânce o prăjiturică, să schimbe idei în soaptă... Într-un colt, mă visez scriind câte în lună, în stele si, mai ales, câte sunt pe strada mea...si intrând în vorbă cu cei care intră în micuta mea librărie cu aburi de cafea. Asemeni unei brutării care vinde pâinea la tejghea, oamenii fiind atrasi atât de gustul pâinii, cât si de mirosul cresterii si coacerii ei, în librăria cu aspect de cafenea se va simti mireasma cărtilor, a cafelei si a calitătii întâlnirii interumane.

De aici a apărut cafeneaua virtuală... E virtuală pentru că e pe net si, cu precădere, pentru că încă se coace, înainte de a deveni reală.

Cafea, cărti si comunicare de calitate... Doar cu voi... Vă invit cu drag. Veniti! Să ne asezăm! Aici suntem noi. :)